Din perspectiva unui bărbat I – Despre soţia mea

Acest interviu a fost realizat de Lidia Şchiopu şi a fost publicat în revista Priscila, 7, sep., 2002, 18-19 (partea I) şi 8, feb., 2003, 22-23 (partea II).

_______________

mihaela_manastireanu.jpg

Priscila: Danut, ai o sotie deosebita! Este o adevarata mama spirituală pentru alte femei si o buna lidera. Dar imi spunea Mihaela ca la inceput ii era tare greu. Nu se credea in stare sa faca ceva si tu ai investit in ea. Ai stat alaturi sa-si pregateasca lectia pentru grupul de surori, ai ajutat-o sa pregateasca intrebari bune, ai insistat pentru intrebarile “cirlig”, ai fost un profesor consecvent ea. De ce ai facut-o?

DM – Ca să fiu sincer, n-am făcut-o în primul rând pentru ea, ci mai ales din pricina nevoii de maturizare a fetelor şi a femeilor din lucrarea noastră de ucenicie. Voi încerca să mă explic puţin, ca să înţelegeţi mai bine ceea ce vreau să vă spun.

Eu m-am întors la Dumnezeu prin 1972. Deşi m-am născut într-o familie de creştini după Eanghelie, lipsa de angajare socială şi de relevanţă culturală a bisericii în care se închinau părinţii mei m-au făcut să mă apropii de marxism. În jurul vârstei de 18 ani însă, m-am confruntat cu o serie de probleme personale care m-au făcut să verific validitatea filosofiei marxiste de viaţă şi am realizat că ea nu avea soluţii la problemele mele, şi prin urmare nici la problemele societăţii. Îmi amintesc şi acum seara în care în disperare am îngenuncheat şi am spus: „Doamne, dacă exişti cu adevărat, nu ştiu ce să fac cu viaţa mea”. Atunci am auzit o voce înlăuntrul meu, care mi-a spus: „Tu trebuie să mă slujeşti pe mine”.

M-am alăturat apoi bisericii baptiste şi am început să fiu implicat aproape imediat în diverse forme de slujire creştină, dar mai ales în lucrarea cu tineretul. Acolo am şi cunoscut-o de fapt pe soţia mea, Mihaela, care se convertise în biserica penticostală în care se închina mama ei, dar s-a alăturai bisericii baptiste din pricina unei femei foarte speciale, care a devenit mama ei spirituală. Eu am ajuns cu vremea un activist bisericesc desăvârşit, dar n-am găsit în aceasta nici un fel de satisfacţie. După circa cinci ani, am ajuns din nou în disperare.

Atunci s-a întâmplat un lucru care mi-a schimbat în mod radical viaţa şi ne-a marcat profund ca şi creştini, atât pe mine, cât şi pe soţia mea: ne-am întâlnit cu Navigatorii, o organizaţie misionară a cărei activitate era concentrată pe ucenicia creştină. Desigur, nu există organizaţii omeneşti desăvârşite. Biserica a fost ideea lui Dumnezeu şi ştim bine cu toţii cîte slăbiciuni are. Cu atât mai mult va fi astfel cu organizaţiile inventate de omeni, chiar dacă acest lucru s-a realizat sub călăuzirea Duhului Sfânt. Astfel, Navigatorilor li se poate reproşa mai ales eclesiologia minimalistă cu care operează, dar mulţi dintre evanghelici suferă de fapt de acelaşi păcat. Oricum ar fi, noi le datorăm şi astăzi Navigatorilor mare parte din ceea ce suntem ca şi creştini. Dedicarea lor faţă de cei uceniciţi, deschiderea lor de a lucra în umbră pentru formarea unui număr mic de oameni, pasiunea pentru Scriptură şi pentru mărturia creştină, sunt lucruri pentru care le suntem profund recunoscători. De aceea nu este nici o mirare pentru mine că ei au contribuit, într-o măsură mai mică sau mai mare, la formarea unora dintre cei mai importanţi lideri evanghelici din România şi din alte părţi ale lumii.

Începtul cu încetul, în jurul meu s-a format o lucrare de ucenicie orientată mai ales către studenţi. De la început, această lucrare a avut un caracter deschis, incluzând tineri din diverse confesiuni, mai ales evanghelici, dar nu numai, şi de asemenea de diverse rase şi naţionalităţi (Iaşul fiind un centru universitar important, aveam mulţi studenţi străini, mai ales africani şi arabi). Evident, cu vremea, au apărut şi fete în lucrarea noastră, fie prin convertire, fie pentru că erau prietenele sau soţiile băieţilor cu care eram implicat. Timp de vreo doi ani, lucrarea de ucenicie cu fetele a fost preluată de o buna prietenă a noastră, care era şi ea studentă, implicată pe vremea aceea cu Campus Crusade (o altă organizaţie misionară, dedicată mai ales evanghelizării, dar şi uceniciei). În momentul însă în care prietena noastră a terminat facultatea şi a plecat din Iaşi, a apărut o mare problemă. Ea tocmai începuse un grup de ucenicie şi nu avea cine să-l continue. Reacţia mea instinctivă a fost să cer soţiei mele să se ocupe de aceste fete, pe care de altfel le cunoştea foarte bine, pentru că fuseseră adesea în casa noastră. Dar, vorba ceia: „Uşor de zis, greu de făcut”.

Dificultatea de care mă loveam consta în faptul că atunci când am început eu implicarea cu Navigatorii, noi aveam deja primul copil şi, într-un mod tipic gândirii bărbaţilor, mi s-a părut normal să decid că soţia mea nu poate fi implicată, deoarece trebuia cineva sa se sacrifice şi să stea cu copilul. Aşa încât am „sacrificat-o” pe ea. Rezultatul a fost o mare dezamăgire pentru Mihaela şi, implicit, un soi de aversiune instinctivă faţă de implicările mele în afara familiei. În aceste condiţii, era normal ca ea să nu vădească nici un fel de entuziasm faţă de propunerea mea. De aceea, am ticluit un plan împreună cu un amic al meu, misionar al Navigatorilor, aflat atunci în ţară sub pretextul studiilor universitare- I-am dat deci Mihaelei câteva texte din Scriptură legate de responsabilitatea creştinelor mature de a le ajuta spiritual pe femeile mai tinere. Din păcate pentru noi, soţia mea n-a fost prea motivată de acele texte. Cu toate acestea, minunea s-a întâmplat. Dumnezeu, în marea lui bunătate, i-a vorbit printr-un text din cartea Estera, în care Mardoheu îi spunea împărătesei: „Cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta te-a ridicat Dumnezeu?” şi iarăşi, „Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte… şi tu şi casa tatălui tău vor pieri” (Est. 4:14). Cuvântul Domnului a fost foarte clar pentru soţia mea. Ceea ce nu reuşise stratagema noastră abilă, a făcut providenţa Domnului.

Aceasta n-a însemnat însă nicidecum că greutăţile au dispărut imediat. Au fost câţiva ani în care a trebuit s-o ajut să înveţe cum să conducă un grup, cum să formuleze întrebări bune, cum să asiste fetele în mod individual în procesul de maturizare. Este adevărat că şi fetele din primul ei grup au fost extraordinare si au ajutat-o foarte mult cu interesul lor pentru formarea spirituală. În plus, perseverenţa ei şi seriozitatea cu care Mihaela s-a raportat la această activitate au adus în cele din urmă roadele aşteptate. În ce mă priveşte cred că s-a meritat.

Advertisement

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

5 thoughts on “Din perspectiva unui bărbat I – Despre soţia mea”

  1. Daca vine tarziu, sau nu vine deloc, nu-i bai, Danut. Va fi intreaga pe partea cealalta a existentei noastre. Pentru ca nu-i slujire sau renuntare care sa nu-si primeasca justa rasplatire de la Rasplatitorul nostru. Oamenii se omagiaza usor, mai ales in ultima vreme, mult prea usor, asa ca nu-i mare bai ca oamenii nu arata recunostinta celor care ar merita-o. Nu i-o dau lui Dumnezeu, daramite semenilor.

    ______

    Mare dreptate ai, Mihai, dar uite că mă umple şi pe mine obida, pentru ca normalitatea – in termenii Împărăţiei – nu este deloc complicată. Este suficient să încerci să fii om. Atît. Că restul face Dumnezeu.

    Mihai, tare mi-e dor să mai stăm la un pahar de vorbă (tu pune ce vrei în el., că eu pun bere 🙂 ) Poate reuşim când mai vin prin Bucureşti, deşi nu-mi place oraşul ăla. Prea mulţi mitici pe acolo 😦 Noroc că mai sunt şi oameni. Puţini, dar sunt. Vezi că pot fi şi pozitiv câteodată?

    DănuţM

    Like

  2. Dacă a reuşit să reziste atâţia ani lângă o asemenea “podoabă” ca mine 🙂 , fără îndoială că merită recunoaştere pentru asta.

    Dar, dat fiind că suntem în România, aceasta va veni, cu siguranţă, mult prea târziu.

    Like

  3. să-ţi trăiască, Dănuţ, Mihaela are toată admiraţia mea pentru lucruri pe care le pot declara aici, dar mai ales pentru acelea pe care nu le voi putea spune niciodată… numai ţie… 🙂

    Mă mir cum lui Mihaela nu i-a ieşit deja aureola de sfîntă împrejurul capului… o merită…

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: