Revoluţia mea. Episodul IV – După 25 decembrie – Meandrele noii puteri postcomuniste

În preajma Crăciunului însângerat al anului 1989 emisiunile Televiziunii Române Libere răsunau de colindele corului Madrigal, care nu fuseseră niciodată difuzate oficial în perioada comunistă. După prinderea cuplului Ceauşescu, am stat zile în şir cu sufletul la gură, aşteptând să vedem procesul acestora. Deodată, a venit vestea procesului fulger, cu uşile închise şi a împuşcării celor doi, zice-se, pentru a opri vărsarea de sânge, ceea ce, ca la comandă, s-a şi întâmplat. Pare-se că aşa era scenariul. Când am văzut, noaptea târziu, după îndelungi aşteptări, acel simulacru de justiţie, am început să am primele îndoieli. Lucrurile începeau rău de tot.

Aluziile lui Ceauşescu din timpul procesului, la existenţa unui complot, cât şi în legătură cu implicarea în lovitura de stat a unor „agenturi străine” au adăugat alte argumente la îndoielile noastre. Astfel, teoria lui Iliescu cum că Frontul Salvării Naţionale („organ de partid şi de stat”, aşa cum sugera un participant la complot, repede apostrofat de Petrică Roman, cum că „sună ca dracu”) s-ar fi născut în mod spontan din revolta populară începută în noaptea de 21 decembrie devenea tot mai implauzibilă.

În perioada aceea a entuziasmului revoluţionar se spunea adeseori că „pe 22 decembrie ne-am luat porţia de libertate”. Această porţie s-a dovedit însă a fi mult mai mică decât am crezut şi, mai ales, noi ne-am dovedit a fi complet nepregătiţi pentru ea. Aşteptările noastre erau cu mult mai mari în raport cu ceea ce eram noi în stare să purtăm. Şi tocmai această discrepanţă între anticipaţie şi realitate este cea care avea să dea naştere, curând, în mai puţin de două-trei săptămâni, la o teribilă dezamăgire. Aceasta, din păcate, avea să fie experienţa tuturor fostelor ţări comuniste.

Vă amintiţi cât de ofensaţi am reacţionat cu toţii atunci când Silviu Brucan, ideologul comunist transformat peste noapte în analist politic şi supranumit „oracolul din Dămăroaia” ne-a spus că, după părerea lui, „românii au nevoie de douăzeci de ani ca să înveţe democraţia”. Îi spuneam atunci, în gând: „Cum adică douăzeci de ani? Ne crezi atât de tâmpiţi? Noi suntem un popor de oameni deştepţi şi descurcăreţi.” Ni se părea tuturor că democraţia este după colţ şi că tot ce avem de făcut este s-o apucăm bine şi să ne ţinem de ea. Dar, iată că au trecut deja optsprezece ani şi noi nu părem a fi deloc mai aproape de ţintă. Se pare că Brucan, fie-i ţărâna uşoară, a fost un optimist. Mă tem că de fapt avem nevoie de „patruzeci de ani în pustie”, ca să putem intra în normalitate. Dacă însă aceasta va fi sau nu „ţara promisă”, rămâne de văzut, dacă va fi să mai prindem ziua aceea.

Noua putere, formată din cei care complotaseră, cu sprijinul agenţiilor de spionaj sovietice şi occidentale, la înlăturarea lui Ceauşescu, pentru a pune mâna pe putere, s-a consolidat rapid. Poporul, în entuziasmul său, nu bănuia nici pe departe perversitatea celor care se prezentau ca „emanaţie a Revoluţiei”.

Primele măsuri ale noii conduceri a României postceauşiste aveau să fie de un populism absolut dubios şi de iresponsabil, dar în perfectă armonie cu felul în care pusese aceasta mâna pe putere. Mai întâi, pentru a câştiga aprobarea femeilor, FSN-ul a liberalizat avorturile, ca răspuns la politica aberantă de creştere accelerată a natalităţii iniţiată de Ceauşescu. În al doilea rând, într-o ţară în care munca era de multă vreme mai degrabă o glumă (vă aduceţi aminte de sintagma „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”?), noua putere a declarat şi sâmbăta zi liberă, ceea ce a dus la o scădere catastrofală a producţiei industriale. Scopul însă (câştigarea simpatiei maselor şi atenuarea vigilenţei lor politice) a scuzat în ochii lor mijloacele folosite.

Mai târziu, aveau să fie desfiinţate peste noapte CAP-urile, ceea ce a dus la un jaf generalizat şi la părăduirea rapidă a tot ce s-a construit, de bine de rău, în agricultură în ultimii treizeci de ani. S-a decis apoi restituirea pământurilor către proprietarii lor dinaintea colectivizării, dar legea, făcută în pripă, a fost atât de proastă şi de favorabilă mai ales politrucilor din agricultura socialistă, încât problemele generate de aceasta şi de corectările ei succesive continuă să submineze dezvoltarea acestui sector vital pentru economia românească.

Acelaşi gen de derută generalizată se manifesta şi la nivelul structurilor locale ale puterii. Dar, despre acestea, în episodul următor.

Advertisements

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s