Interviu: Partea a XII-a – Tinerii evanghelici şi modelele lor

Andrei Ivan – O altă problemă a Bisericii evanghelice din ziua de astăzi o reprezintă generaţia actuală de tineri, educaţi, raţionali, adepţi ai capitalismului şi ai democraţiei, a cărei preocupare principală este obţinerea unui statut socio-profesional cât mai înalt. Care credeţi că va fi dinamica a acestei generaţii în raport cu generaţia mai în vârstă din Biserică?

Dănuţ Mănăstireanu – Aici avem din nou o foarte mare problemă. Generaţia mea, şi probabil că şi cea a copiilor mei, adică generaţia celor care au trăit cel puţin 15-20 de ani sub comunism, vor fi generaţii incapabile să trăiască libertatea în sensul general al cuvântului, pentru că sunt generaţii prea marcate de experienţa sclaviei. Dilema este următoarea, generaţia tânără are nevoie de modele, iar modelele lor ar trebui să fim noi, cei traumatizaţi şi pervertiţi de experienţele noastre din perioada comunistă. Povestesc în seminarul meu despre comunism, despre prima mea ieşire din România în 1991 Atunci m-am întâlnit cu un prieten al meu din Anglia şi după ce am stat cu el vreo trei zile, acesta mi-a spus fără menajamente: “tu miroşi a comunism de la un kilometru”. M-a enervat îngrozitor şi i-am spus: „tu ştii cu cine vorbeşti?”

Din nefericire pentru mine, cu cât am petrecut mai mult timp afară din ţară şi m-am putut privi în oglindă, cu atât mai mult am realizat cât de mare dreptate avea omul acela. Dacă eu, ca unul care a manifestat rezistenţă faţă de sistem, cel puţin într-o oarecare măsură, sunt atât de spălat la creier de comunism, cu atât mai mult au fost afectaţi cei care au fost victime pasive, ca să nu mai vorbim de colaboratorii regimului. Acesta este paradoxul tinerei generaţii, ei au şansa de a se sustrage acestui blestem, dar nu au modele împrejur.

În acelaşi timp eu spun că cel mai bun lucru pe care generaţia mea îl poate face este să plecăm cât mai repede de pe scena istoriei pentru că sunt anumite lucruri în noi care nu se mai pot schimba şi care vor intra cu noi în mormânt, pentru că sunt prea adânc înrădăcinate. Şi totuşi ceva putem face: putem fi măcar nişte trepte pe care cei care vin după noi pot să urce, ca să poată ajunge mai departe decât am putut noi visa vreodată. Şansa generaţiei mele, după părerea mea, este aceea de a trăi cu smerenie şi realism realitatea prezentă, de a ne recunoaşte patologiile şi de a ne înţelege limitările, şi în acelaşi timp de a nu trăi ca nişte complexaţi, pentru că de fapt putem face încă foarte multe lucruri bune. Putem construi instituţii, şi le putem face din ce în ce mai sănătoase, putem încerca să formăm ucenici, să investim în formarea câtorva oameni, cu conştiinţa că le vom transmite, din păcate, pe lângă părţile pozitive, şi ceva din patologiile noastre. Dar, cu cât vom fi mai vulnerabili, cu cât ne vom arăta pe noi cei adevăraţi, fără scrobeli şi măşti, cu atât mai multe şanse de normalitate vor avea ei. Dar dilema rămâne. Aceasta este marea întrebare legată educaţie în perioada de tranziţie postcomunistă: cum este posibil ca o generaţie de profesori care este în mod fundamental pervertită de comunism să formeze o nouă generaţie de tineri care să fie capabili să trăiască în normalitate? Aşa ceva este aproape imposibil, în afara îndurării lui Dumnezeu.

Andrei Ivan – Totuşi, generaţia aceasta de tineri, generaţia mea, cei sub 30 de ani pe de-o parte simt lipsa modelelor, dar pe de altă parte resimt şi lipsa formatorilor, care a însoţit biserica subterană, în comunism; acesta un fel de seminar pe care acum nu îl mai avem la dispoziţie.

Dănuţ Mănăstireanu – Am fost recent într-un oraş din ţară cu nişte prieteni de-ai mei care au creat o instituţie de foarte bună calitate, în care se fac o mulţime de lucruri extraordinare, un centru de reflecţie unde au venit oameni prestigioşi de cultură din ţara asta, unde s-a făcut şi reflecţie teologică, dar există şi implicare socială şi culturală. Ce am observat acolo este că, cu timpul, chiar dacă viziunea şi entuziasmul iniţial al viziunii rămâne, poate chiar se dezvoltă, dacă nu se face ucenicie, deci dacă cei care iniţiază viziunea nu au împrejurul lor oameni pe care să îi “îmbolnăvească” de pasiunea viziunii, încetul cu încetul grupul de oameni care poartă viziunea se restrânge, şi instituţia intră în criză.

Andrei Ivan – Revenind la problema tinerilor: nu există pericolul ca fiind o ruptură între generaţii, mai vizibilă din cauza avansului teologic şi al societăţii în general, dublat de faptul că această generaţie de tineri nu are nişte mentori care să o ajute, să nu existe o predare de ştafetă şi astfel fiecare grup generaţional să aibă propriul model de Biserică? Iar când va dispărea generaţia aceasta care acum conduce, nu există oare pericolul ca generaţia tânără să reacţioneze faţă de ce a fost în trecut?

Dănuţ Mănăstireanu – După părerea mea, povestea asta s-a întâmplat deja de mai multe ori în ultimele câteva generaţii. Generaţia mea a crescut fără mentori. Îmi amintesc de perioada în care eu şi prietenii mei am crescut în biserici; am fost şocaţi să vedem că cei care erau la conducerea Bisericii, din generaţia celor care au acuma 70 de ani, în loc să se bucure că noi ne formăm, că începem să predicăm, că ne manifestăm ca lideri creştini, s-au simţit ameninţaţi de prezenţa noastră. Ei nu au contribuit aproape cu nimic la formarea noastră, ca generaţie de lideri, dar au făcut-o Navigatorii, Campus Crusade, şi alte organizaţii parabisericeşti. Lor le-a păsat mai mult de noi decât le-a păsat “bisericoşilor” noştri. Iar ei, pe deasupra s-au simţit şi ameninţaţi. Povesteam odată cu un prieten al meu despre asta, şi el îmi spunea: „nu cred că ar trebui să fim surprinşi; dacă noi am fi copii lor spirituali, ei s-ar bucura de creşterea noastră, ba chiar ne-ar lua pe umeri ca să ajungem mai departe decât au ajuns ei, dar pentru că suntem orfani, se simt ameninţaţi de noi”. Din păcate povestea se repetă aproape identic. Generaţia noastră, deşi a fost formată la şcoala uceniciei, nu uceniceşte pe nimeni. Este adevărat, uneori formăm clone, oameni după chipul şi asemănarea noastră, fiinţe decerebrate sau depersonalizate, simple copii la indigo. Alteori creăm instituţii care să formeze asemenea clone. Astfel, riscăm pur şi simplu să repetăm istoria.

Andrei Ivan – Un sfat către orfanii spirituali!

Dănuţ Mănăstireanu – Pe aceştia îi sfătuiesc ă-şi găsească părinţi spirituali. Cred că asemenea oameni există. Oamenii care sunt cu adevărat flămânzi îşi vor găsii mentori, nu sunt însă mulţi capabili să plătească preţul uceniciei, nici ca mentori şi nici ca ucenici. Ucenicia are două preţuri, cel care uceniceşte plăteşte un preţ enorm de mare, iar cel care este ucenic trebuie şi el să accepte să plătească preţul uceniciei. Cei care cu adevărat sunt disperaţi, vor găsi mentori! Nu oameni perfecţi, căci suntem cu toţii influenţaţi de mediul în care trăim, şi mai ales de experienţa traumatică a comunismului, dar vă asigur că există împrejurul nostru oameni – şi o spun pentru că îi cunosc personal, care au inimă pentru a forma oameni! Şi a doua soluţie este una de salvare prin teologie. Cred că dacă nu vom reveni la o definiţie teologică serioasă a Bisericii, vom risca să reproducem tipare sociologice lipsite de spiritualitate.

Advertisement