Revoluţia mea. Episodul II – Telefonul panicat, 17 decembrie

cei-patru.jpg

Cei patru (Nelu Chiţescu, Costel Ghica, Dănuţ Mănăstireanu
şi Pavel Romaniuc) care erau să sperie… estul

_______________

Era într-o duminică seara. Europa liberă transmisese deja despre grupurile care se adunaseră în faţa casei lui Laszlo Tokes, ca si despre transformarea progresivă a acestei forme de solidaritate sfidătoare faţă de organele de represiune, într-o manifestare anticomunistă.Deodată sună telefonul. La celălalt capăt al firului am auzit vocea gâtuită de emoţie a prietenului meu, doctorul Voicu Tudorache din Timişoara, care mi-a spus: „Rugaţi-vă pentru noi. Aici se trage. Mor oameni.” Şi a închis.

Deşi era târziu, am pus mâna pe telefon şi am sunat toţi prietenii apropiaţi şi i-a îndemnat la rugăciune. A doua zi ne întâlneam la noi acasă cu alte trei familii de prieteni – Chiţescu, Romaniuc şi Ghica – pentru post şi rugăciune, ca să decidem ce avem de făcut. Ascultam, cu sufletul la gură relatările de la Europa liberă şi agonizam în rugăciune, în aşteptarea libertăţii.Prima noastră idee a fost aceea de a organiza o demonstraţie paşnică. în sprijinul celor de la Timişoara, împreună cu tinerii din bisericile evanghelice pe care îi puteam mobiliza destul de uşor în acest sens. Ne-am dat seama însă că ideea unei „demonstraţii paşnice” era o iluzie, căci, ca şi la Timişoara, Securitatea putea infiltra foarte uşor între noi provocatori, care ar fi incitat la violenţă şi dacă aceasta ar fi dus la victime, nu eram gata să ne asumăm răspunderea pentru aşa ceva. În cele din urmă, am decis să continuăm postul şi rugăciunea, dar să nu ieşim în stradă. M-am întrebat adesea dacă nu cumva a fost vorba de laşitate şi, desigur, acest lucru nu poate fi exclus. Cred însă că mai degrabă a fost vorba de călăuzirea lui Dumnezeu, care ne-a ferit să devenim carne de tun într-o lovitură de stat pusă la care de securiştii şi comuniştii din linia a doua. Victimele inutile de la Bucureşti şi Timişoara de după 22 decembrie, a căror moarte a avut un singur scop, respectiv legitimarea noii puteri a lui Iliescu, sunt cea mai clară dovadă în acest sens. Dar noi nu ştiam atunci nimic din toate astea, aşa încât a trebuit sa ne bazam pe instinct, care, cel puţin de data aceea, nu ne-a înşelat.

La vreo trei zile după aceea, un bun prieten mi-a spus că a aflat „din surse sigure” că Securitatea concepuse o listă neagră de persoane indezirabile şi că dacă izbucnea o revoltă generalizată, aceste persoane aveau sa fie arestate şi probabil executate imediat. Tot el mi-a spus că numele noastre se aflau pe această listă şi că cel mai bine ar fi să ne ascundem pentru câteva zile. Nu ştiu dacă lucrul acesta este adevărat sau nu. Petru Dugulescu pare să confirme în noua lui carte, Democraţie şi persecuţie, existenţa unei asemenea liste la Timişoara. În ce mă priveşte, am ales să nu plec nicăieri. Nu-mi amintesc acum care a fost raţionamentul, dar am decis să rămân acasă şi să continui întâlnirile de rugăciune şi post cu cele trei familii, cărora li se alăturau din când în când şi alţii. Şi se pare că bine am făcut, deşi nu mă îndoiesc că, dacă ar fi avut vreme, securiştii s-ar fi bucurat să mai rărească rândurile „duşmanului de clasă”. Din fericire pentru noi, n-au mai apucat.

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

4 thoughts on “Revoluţia mea. Episodul II – Telefonul panicat, 17 decembrie”

  1. Mare farsa asa zisa revolutie din 1989 !!!
    Si mare curaj sa criticam acum ce a fost inainte de ’89 !!!
    Sa vad pe unul criticind vremurile astea !!! De dupa ’89 !!!

    Like

  2. Eh, ce vremuri, draga Danut, ce vremuri…. Nelu, Costel… ce vremuri!

    Probabil tot la rugăciune este cazul să apelăm şi acum şi întotdeauna…

    Dacă vom sta în rugăciujne permanent, ne va spune Domnul şi cînd să ridicăm singura sabie pe care am cumpărat-o… la vremea potrivită.

    _______________

    Într-adevăr, ce vremuri. Cândva ar trebui să ne aşezăm şi să scriem o cronică a acelor vremi. Dar oamenii se schimbă, în bine, în rău, sau în ambele direcţii, în diferite sectoare ale vieţii lor. Viaţa ne împarte şi ne desparte, dar ne şi adună uneori. N-avem ce face, decât să învăţăm, pe cât putem, din greşelile din trecut. În rest, Dumnezeu cu mila.

    De acord cu apelul la rugăciune, dar nu cred că există o garanţie că Domnul ne va spune să facem asta sau aia. Cred că ar fi mult prea simplu.

    DănuţM

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s