Interviu: Partea a XI-a – Evanghelicii şi captivitatea culturală

Andrei Ivan – Adoptarea unor astfel de mijloace, chiar şi într-o măsură moderată, nu ar putea cumva să aibă consecinţe negative pentru următoarele generaţii de creştini, în sensul că se introduce o schimbare de principiu, prin adoptarea unor tehnici culturale îndoielnice? Moderaţia generaţiei actuale nu poate să fie considerată ca fiind retrogradă de către generaţiile viitoare?

Dănuţ Mănăstireanu – Dacă principiile în baza cărora adoptăm aceste metode sunt strict sociologice, atunci riscul este real. Dacă apelăm la aceste mijloace sub controlul unei teologii solide, înrădăcinată în Scriptură şi în istoria Bisericii, atunci cred că avem instrumentele prin care să ne protejam de asemenea efecte. Cu această întrebare revenim la discuţia despre relevanţă. Biserica lui Cristos, ca realitate a întrupării, este chemată să-şi comunice mesajul în forme care pot fi înţelese cultural. Aceasta este, până la urmă, esenţa relevanţei culturale, adică a contextualizării. Dar dacă această inculturare este fără limite şi dacă nu este guvernată de principii teologice solide, atunci există riscul ca nu revelaţia, ci cultura să fie cea care dictează condiţiile care controlează procesul adaptării culturale. Atâta vreme cât revelaţia şi modelul întrupării guvernează raportarea noastră la cultură şi adoptarea anumitor metode culturale, vom putea fi protejaţi; altfel riscăm să umblăm după mode şi ne vom trezi că aceste metode, adoptate fără discernământ, ne pervertesc în mod fundamental identitatea.

Andrei Ivan – Întoarcerea la teologie şi la o judecare teologică a lumii şi a mijloacelor ei, mi se pare că este o chestiune foarte importantă. De ce credeţi că bisericile evanghelice de astăzi nu pun sub semnul întrebării mijloacele de natură sociologică pe care este tentată să le folosească?

Dănuţ Mănăstireanu – De fapt, le înghiţim fără discernământ şi fără să le judecăm premisele. Sociologia, ca disciplină academică, s-a născut în cadrul gândirii socialiste. Ea a fost, la origini, o încercare de înlocuire a religiei adevărate cu o religie strict umanistă. Nu vreau nicidecum să spun prin asta că sociologia nu este un demers legitim pentru creştini – eu însumi aş fi ales să studiez sociologia, dacă autorităţile comuniste mi-ar fi permis acest lucru. Există, de asemenea, o sociologie a religiei, care, folosită corect, poate fi un instrument foarte eficient pentru Biserică. Fiinţele umane sunt fiinţe sociale şi, aşa fiind, sociologia poate analiza aspectele sociale ale fiinţelor umane. Dacă însă nu lucrăm cu discernământ şi nu lăsăm ca revelaţia să judece premisele şi mijloacele acestei ştiinţe, atunci riscăm să fim dominaţi de o filozofie străină.

Andrei Ivan – Credeţi că se află bisericile evanghelice într-o captivitate culturală în sensul că exprimarea noastră bisericească îmbracă de multe ori formele culturii în care trăim şi nu mai suntem capabili să creăm ceva nou? Cu alte cuvinte, lucrăm exclusiv cu categoriile culturii, şi nu suntem creativi; chiar dacă vorbim despre creativitate, ea nu este altceva decât imitare.

Dănuţ Mănăstireanu – Cred că Biserica a fost adeseori, de-a lungul istoriei, captivă culturii. Pe de o parte Biserica nu se poate sustrage totalmente culturii în mijlocul căreia trăieşte, pentru că aceasta ar contrazice realitatea întrupării. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi chiar după cădere a păstrat ceva din acest chip. Cu alte cuvinte ceea ce se întâmplă în realitatea culturală este în parte expresie a chipului lui Dumnezeu. De aceea, nu este nici o problema dacă Biserica se identifică cu acea dimensiune a chipului care este prezentă în cultură. Problema se naşte din faptul că realitatea culturală este una ambiguă, ea cuprinzând, pe lângă expresiile chipului lui Dumnezeu, şi forme ale păcatului. Dacă suntem prea anacronici riscăm ca nimeni să nu înţeleagă mesajul, iar dacă suntem prea contextualizaţi, nu vom mai avea nimic semnificativ de spus. De aceea noi trebuie să fim undeva la mijloc. Vreau să sugerez două soluţii la aceasta. Dacă nu avem rădăcini, riscăm să semănăm, vorba lui Saint Exupery, cu ciulinul care este purtat de vânt prin pustie. Avem în această metaforă o pledoarie pentru înrădăcinare, pentru tradiţie, ca să folosesc un termen mai puţin plăcut pentru un protestant. Cred că nu putem funcţiona cu înţelepciune, decât dacă ţinem seama de ceea ce s-a întâmplat în istorie. Dacă lucrurile cu care ne hrănim mintea şi sufletul sunt doar produsul ultimilor 20-30 de ani, riscăm să devenim prizonieri ai spiritului care domină veacul prezent, pe care oricum îl îngurgităm pe toate căile posibile, prin televiziune, radio, muzică, prin clădiri, haine, mobile, etc. Dacă nu reuşim să ne sustragem acestui proces de spălare a creierului, să zicem, citind Irineu, Augustin, Calvin sau Spurgeon, adică autori care au trăit în alte veacuri şi care s-au ridicat deasupra veacului lor, reuşind să judece veacul şi să formuleze principii, atunci riscul de a rămâne captivi ai duhului actual este enorm. Deci, prima soluţie este aceea a înrădăcinării în trecut. Exista şi o altă şansă care este aceea a privirii în viitor, care este o soluţie eminamente pneumatică. Scriptura vorbeşte despre Duh ca arvună a promisiunii viitoare, aceea a îndepărtării complete a păcatului, a transparenţei trupului nostru care îl va reflecta în chip desăvârşit pe Cristos. Când vorbim despre aceste lucruri, ar trebui să înţelegem că noi, creştinii, trebuie să ne trăim prezentul în lumina escatonului; ar trebui să trăim astăzi în lumina a ceea ce vom deveni la finalul istoriei. Dacă ne trăim viaţa între cei doi poli, adică între felul în care s-a manifestat Duhul în istoria Bisericii şi felul în care încearcă Duhul să ne pregătească pentru realitatea escatologică spre care ne îndreptăm, şi dacă realizăm lucrul acesta, nu numai la nivel individual, ci şi la nivelul comunităţii, în închinările noastre şi în studiile noastre Biblice, atunci vom avea şansa să ne sustragem spiritului veacului. Soluţia este în Romani 12:1 „nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci transformaţi-vă, prin înnoirea minţii, ca să pricepeţi voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită”. Cele două soluţii sunt prezentate în mod sintetic în acest text extraordinar.

Andrei Ivan – Ceea ce spuneţi dumneavoastră se aseamănă foarte mult cu ceea ce ştim despre Cina Cea de Taină ca şi act…

Dănuţ Mănăstireanu – Într-adevăr, Euharistia, ca taină a împărăţiei, este înrădăcinată în ceea ce a făcut Cristos în istorie, dar ea ţinteşte şi către nunta Mielului, adică spre realitatea escatologică. Atunci când ne împărtăşim cu trupul şi sângele Domnului, în celebrarea euharistică, de fapt avem ocazia să conştientizăm aceste două dimensiuni ale existenţei noastre, desigur, dacă n-o facem în mod formal. Nenorocirea este că de multe ori, nu avem nici un fel de teologie în spatele acestui lucru, o facem din rutină şi pierdem o şansă extraordinară.

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

One thought on “Interviu: Partea a XI-a – Evanghelicii şi captivitatea culturală”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s