Interviu: Partea a VI-a – Rolul banilor în spaţiul evanghelic

Andrei Ivan – Vă rog să trecem acum la un subiect pe care l-am atins deja în trecere. Mă refer la rolul banilor şi la felul în care ei au impus un anumit model de biserică, după ’89.

Dănuţ Mănăstireanu – Influenţa negativă a dependenţei financiare asupra vieţii Bisericii este o foarte mare durere a mea. Am şi o soluţie la această problemă, chiar dacă una absolut idealistă. În Vechiul Testament, în Israel, 12 triburi susţineau cu mâncare şi toate celelalte, tribul leviţilor, care era chemat să slujească la templu şi să împlinească nevoile religioase ale poporului. Dacă luăm acest model absolut mecanic şi îl aplicăm la lumea creştină ar trebui, în mod teoretic, ca orice grup de 12 familii creştine să poată susţine un slujitor eclesial.

Nu cunosc însă nici o biserică formată din 12 familii, adică din circa 40-50 de membri, care să poată susţine un pastor. Dimpotrivă, există o mulţime de biserici de peste 100 de membri trăiesc din sponsorizări, care nu pot susţine misionari, şi care nu sunt în stare să împlinească nevoile văduvelor şi ale orfanilor, aşa cum ne învaţă Scriptura. Revenim cu aceasta la convertirea pungii şi la problema majoră pe care o avem în acest domeniu în bisericile noastre. Nu cred că avem o mentalitate de asistaţi pentru că suntem săraci, ci mai degrabă, că suntem săraci pentru că avem o mentalitate de asistaţi. Am găsit recent într-o lucrare a lui Jonathan Bonk, un teolog menonit american exemplul unei biserici presbiteriene din statul Mizoram, în nordul Indiei. Este vorba de o biserică extrem de săracă, ceva de neînchipuit pentru noi Venitul mediu anual al unei persoane este ceva de genul a o sută şi ceva de dolari pe an. Această biserică, de mai puţin de trei sute de mii de membri, adună în fiecare an milioane de dolari din zeciuială, prin faptul că fiecare femeie, de fiecare dată când pregăteşte masa, pune deoparte o mână de orez, care se adună şi pe urmă se vinde la piaţă, iar banii adunaţi sunt puşi în fondul de misiune. Tot astfel, din fiecare braţ de lemne pe care îl adună pentru gătit, pun deoparte câteva vreascuri, care se adună şi se vând în piaţă. Uneori rodul de pe un ogor este donat în totalitate pentru misiune; alteori construiesc o clădire de locuinţe care este slujită de voluntari şi chiria adunată de acolo este dăruită pentru misiune. O biserică săracă dintr-o ţară extrem de săracă reuşeşte să susţină sute şi sute de misionari în toată India pentru că are o viziune misionară şi şi-a convertit atât mintea şi inima, cât şi punga. Suntem, ca evanghelici români, foarte departe de o asemenea realitate. Situaţia bisericilor noastre este, din acest punct de vedere, una extrem de periculoasă.

Andrei Ivan – Vă rog să vorbiţi şi despre adoptarea unui anumit model de biserică acceptat o dată cu banii primiţi din afară.

Dănuţ Mănăstireanu – Desigur, asta se întâmplă pentru că cine plăteşte, acela comandă; chiar dacă lucrul acesta nu este solicitat în mod expres, el este o aşteptare implicită. Chiar dacă nu există o asemenea aşteptare la donatori, noi ne temem că ar exista şi ne executăm înainte să ni se ceară asta. Rezultatul este pierderea demnităţii şi uneori chiar a identităţii noastre. Pe de altă parte, bisericile noastre sunt uneori atât de deficitare, încât poate că ar trebui să le pierdem, ca să le putem reinventa; acest proces însă nu poate decurge în mod sănătos atunci când este realizat sub presiunea banilor, ci trebuie să se nască dintr-o reflexie teologică solidă, precum şi dintr-o experienţă şi spiritualitate sănătoasă. Nu avem foarte multe exemple de genul acesta, dar asta nu înseamnă că ele nu există. Am descoperit recent un băiat, care a plantat câteva biserici, este foarte deschis la ceea ce se cheamă „biserica emergentă”, biserica adaptată la rigorile postmodernităţii, care explorează forme noi de a fi biserică şi care încearcă să nu trăiască în dependenţă financiară, chiar dacă nu este izolat în raport cu ansamblul Bisericii universale. Ce se întâmplă în general în această sferă este că putem cădea într-una din două extreme. Prima este aceea că riscăm să devenim totalmente dependenţi de banii şi de „indicaţiile preţioase” venite de la instituţii din exterior, iar cealaltă extremă este căderea în autarhie, izolarea completă de trupul lui Cristos. Noi, ca evanghelici, oricum ne izolăm adeseori în mod programatic de trupul lui Cristos, în sensul lui diacronic, uitând că între biserica apostolilor şi Reformă a fost o perioadă de paisprezece secole în care s-a mai întâmplat câte ceva – au fost nişte sfinţi, s-a făcut şi puţină teologie, atât în perioada patristică, cât şi în perioada medievală; uităm de toate acestea şi rămânem, în cel mai bun caz, la perioada de la Reforma lui Luther încoace, deşi nu mai ştim prea multe nici despre Melanchton, nici despre Jean Calvin. Am auzit probabil numele lui Luther, iar pe Calvin îl „blagoslovim”, dacă nu suntem calvinişti, Adeseori vorbim ca şi când şi când Biserica a început atunci când au venit evanghelicii pe aceste meleaguri – baptiştii la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, iar penticostalii la începutul secolului al douăzecilea. Fără discuţie că o asemenea amnezie istorică ne afectează în mod serios identitatea, şi ne face să riscăm a repeta greşelile trecutului, din care avem atâtea de învăţat. Dacă ne izolăm, riscăm devenim sectari. Acesta este un lucru de care trebuie să fugim cu orice preţ, pentru că el nu naşte nicidecum sănătate spirituală.

Advertisement