Interviu: Partea a V-a – Despre asa-numitele institutii paraeclesiale

Andrei Ivan – Tot despre instituţii aş vrea să vorbim mai departe, dar sub altă formă, şi anume aceea a instituţiilor parabisericeşti de orientare evanghelică. Unele au ca scop implicarea socială, altele evanghelizarea, totuşi am impresia că ele reprezintă slăbiciunea Bisericii; cu cât înfloresc acestea mai mult, cu atât îmi dau seama că Biserica este mai slabă, pentru că încercarea lor este de a face ceea ce Biserica lasă nefăcut, în domeniul social, politic sau altele asemenea. Problema mea nu este însă neapărat aceasta. Desigur, mă îngrijorează slăbiciunea Bisericii. La un moment dat chiar îmi spuneam că viitorul bisericii este organizaţia parabisericească care este mult mai în ton cu actualitatea. Problema pe care vreau să o ridic este dacă nu cumva o organizaţie îşi atinge scopurile prin mijloace pragmatice se constituie la un moment dat într-un mijloc de presiune asupra Bisericii, pentru ca şi aceasta să ajungă a fi dominată de abordări pragmatice. În acelaşi timp, m-ar interesa şi care credeţi că ar trebui să fie relaţia dintre aceste organizaţii şi Biserică.

Dănuţ Mănăstireanu – Avem de-a face aici cu o problemă complexă. Conceptul – nefericit, după părerea mea – de „organizaţie parabisericească“ a fost inventat de Jerry White, un fost preşedinte al Navigatorilor, în încercarea de a oferi o justificare pentru existenţa acestei organizaţii şi, în acelaşi timp, de a se apăra de ideea că este vorba de o încercare de a crea o nouă biserică. Eu cred că acest concept este deficitar din punct de vedere teologic. După părerea mea, din punct de vedere biblic şi teologic numai „lumea“, în sensul teologic al acestui concept, de societate umană care îl ignoră pe Dumnezeu, este în afara bisericii, cu alte cuvinte în paralel cu Biserica (aşa cum sugerează termenul analizat aici). Aş vrea să ofer însă o perspectivă puţin diferită asupra organizaţiilor parabisericesti, fie ele misionare sau de caritate. Eu le-aş asemăna pe acestea mai degrabă cu ordinele călugăreşti din lumea catolică. Astfel, atunci când Biserica a început să acumuleze bogăţii pământeşti şi să-i uite pe săraci, Dumnezeu a ridicat o carismă specială, carisma ajutorului pentru cei săraci. Sfântul Francisc este un bun exemplu în acest sens. Ce s-a întâmplat cu el este că, datorită înţelepciunii papei din acel moment, această carismă specială a fost păstrată în sânul Bisericii şi continuă să funcţioneze şi acum.
Andrei Ivan – Deci acesta ar putea fi un mod de rezolvare a problemei organizaţiilor parabisericeşti evanghelice.

Dănuţ Mănăstireanu – Am putea să spunem că ele sunt o carismă specială dată de Dumnezeu unor oameni cu o chemare specială. Ele există pentru a pune nişte petice în spaţiul în care Biserica nu funcţionează cum trebuie şi ar trebui să dispară dacă Biserica ar reîncorpora acele dimensiuni în mod coerent şi holistic în viaţa ei. Din nefericire, dacă ne uităm în istoria Bisericii, se vede că patologiile eclesiale se permanentizează, că Biserica devine din ce în ce mai mult ca un soi de şvaiţer cu o mulţime de găuri. Eu privesc aceste lucruri prin prisma organizaţiei cu care lucrez, care se defineşte pe sine ca nefiind o biserică, ci o expresie a bisericii, care are o responsabilitate specială, aceea de a lucra cu cei săraci şi oprimaţi, şi crede că este chemată să facă acesta pentru că Biserica nu îşi împlineşte aşa cum trebuie această datorie. De aceea noi socotim că una dintre responsabilităţile noastre principale este aceea de a chema din nou Biserica pentru a-şi împlini această funcţie. Iar în locurile în care noi ne facem treaba aşa cum trebuie, printr-o cooperare coerentă şi articulată cu Biserica, ea începe să încorporeze tot mai mult această dimensiune şi încetul cu încetul prezenţa organizaţiei noastre nu mai este necesară în acea comunitate.

Andrei Ivan – Totuşi, am câteva întrebări suplimentare. Prima ar fi următoarea: unele dintre aceste organizaţii, în statutul lor spun „noi nu suntem biserică“, dar pe teren se comportă de fapt ca o biserică.

Dănuţ Mănăstireanu – Aici sunt într-adevăr probleme serioase. Uneori aceste organizaţii, din raţiuni stricte de imagine, spun una şi fac alta. Ştiu o organizaţie care inclusiv în România, deşi îşi obţine finanţarea de la biserici, în mod practic îşi ţine convertiţii în întâlniri speciale şi nu mă refer numai la grupuri mici, ci şi la grupuri în care se împlinesc sacramente şi alte acte de cult!

Andrei Ivan – Revenind la pragmatismul organizaţiilor creştine, nu credeţi că pragmatismul este un pericol?

Dănuţ Mănăstireanu – Sunt de acord, în principiu, cu ideea că pragmatismul este un pericol pentru bisericile evanghelice. Afirmaţia însă trebuia calificată. Organizaţiile eclesiale care dau dovadă de foarte puţină eficienţă în activităţilor lor, ar putea profita de pe urma unei mici infuzii de pragmatism. Pragmatismul presupune ca ceva care este adevărat trebuie să funcţioneze. De foarte multe ori însă bisericile noastre nu funcţionează cum trebuie, deşi presupunem că sunt adevărate. Ele sunt înrădăcinate în Cristos, dar nu funcţionează în mod eficient, nu împlinesc nevoile oamenilor şi se autoperpetuează din rutină. Cred că, în asemenea cazuri, puţin pragmatism nu ne-ar strica. Din păcate, multe organizaţii creştine care îşi au sorgintea în Statele Unite nu doar încorporează o puternică dimensiune pragmatică, ci adeseori întreaga lor filozofie a lucrării este fundamentată pe pragmatism. Ori, dacă o asemenea filozofie a slujirii eclesiale va ajunge să controleze bisericile evanghelice din România, lucrul acesta va afecta ADN-ul şi esenţa identităţii noastre, ceea ce, cred eu, este un risc inacceptabil.

Andrei Ivan – Ştiţi mai bine ca mine că foarte mulţi dintre liderii religioşi evanghelici, acum, sunt preşedinţi sau sunt în bordul unor astfel de organizaţii.

Dănuţ Mănăstireanu – Desigur. Eu însumi sunt membru în bordul World Vision România şi încerc cât pot să militez pentru ca organizaţia să aibă legături coerente cu biserica şi să influenţeze bisericile în recuperarea carismei sociale pierdute. Nu cred că lucrul acesta este problematic, atâta vreme cât ne implicam în acest soi de activităţi cu o înţelegere corectă a lucrurilor. Biserica lui Cristos este una singură şi toţi creştinii sunt parte a Bisericii lui Cristos, dar credincioşii, ca persoane individuale, pot să se asocieze şi să se implice în tot felul de iniţiative care nu trebuie să fie neapărat în cadrul Bisericii. Aceste iniţiative pot fi foarte bine în afara bisericii, pentru că viaţa noastră nu este exclusiv în biserică. Putem ieşi la un picnic cu nişte prieteni şi nu trebuie neapărat ca acolo să ne rugăm sau să citim Scriptura. Iar atunci când ne bucurăm de relaţia fizică cu soţia, nu trebuie neapărat să ne folosim de această ocazie ca să ne apropiem sufletul de rai, ci este perfect dacă pur şi simplu ne bucurăm de ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Toate acestea nu le facem în afara credinţei creştine, nu le facem ca nişte activităţi ale păgânilor, dar ele nu sunt activităţi religioase în sine, ci sunt activităţi comunitare, fizice, emoţionale, pe care putem şi trebuie să le distingem de cele eclesiale. Nu cred că ar trebui să subsumăm întreaga noastră existenţă eclesialului şi nici măcar religiosului. Prietenul meu Dănuţ Jemna a formulat în acest sens o teorie foarte interesantă. El crede că multe dintre patologiile evanghelicilor români se nasc din faptul că ei şi-au subsumat întreaga realitate personală religiosului, care a devenit un soi de excrescenţă care le-a înghiţit pe toate celelalte. În momentul în care iei de sub picioare preşul eclesial, evanghelicul român rămâne în aer. Deoarece în general el nu are o dezvoltare socială, culturală şi profesională coerentă, singura lui soluţie este afirmarea în biserică. De aici luptele pentru alegerea conducerea bisericii şi concurenţa pentru amvon, ca şi încărcarea întregii săptămâni cu activităţi desfăşurate in jurul bisericii. Toate acestea aduc dezechilibru în viata creştinului, şi de fapt sărăcesc însăşi dimensiunea religioasă a existenţei sale. Dimensiunea religioasă şi eclesială ar trebui să se hrănească din toate celelalte dimensiuni, care sunt menite să-l provoace şi să-l motiveze spre maturizare. Credinţa creştină ar trebui să amprenteze întreaga noastră existenţă, dar nu în mod ostentativ, ci mai degrabă cu discreţie şi modestie. Cum anume pot şti dacă am căpătat această patologie. Proba este simpla. Dacă scoţi din viaţa ta dimensiunea religioasă şi cea eclesială, rămâne ceva în loc? Dacă nu rămâne nimic, atunci avem o mare problemă. Să ne înţelegem, pledoaria mea aici nu este una pentru secularism şi nici pentru un soi de schizoidie, de genul „aici este religiosul şi dincolo este secularul“, ci pledez pentru ca religiosul să nu înghită celelalte dimensiuni ale existenţei noastre, ci ca el să existe ca un fel de savoare care pătrunde întregul şi nu ca ceva care îl înghite.

Advertisement