Interviu: Partea a IV-a – Despre instituţiile eclesiale

Andrei Ivan – Aţi vorbit mai devreme de instituţii şi de oameni. Putem spune că evanghelicismul în trecut şi în perioada postdecembristă, dar şi acum, este prizonierul propriilor instituţii?

Dănuţ Mănăstireanu – Eu cred că există o relaţie incomodă între instituţii şi spiritul evanghelic, pentru că acesta este prin natura lui unul contestatar, şi s-a născut mai degrabă din reforma radicală decât din cea magisterială, care este mai riguroasă, mai structurată. Moştenim, cu alte cuvinte, ADN-ul reformei radicale. De aceea nu avem o relaţie de dragoste sau de simbioză naturală cu instituţiile, pentru că niciodată nu am dezvoltat o teologie coerentă a instituţiei.

În momentul în care devenim instituţionali riscăm să ucidem duhul spaţiului evanghelic. De aceea cred că spiritualitatea evanghelică a triumfat, mai degrabă, în perioada antiinstituţională şi a riscat să fie înghiţită de instituţii în momentul în care acestea s-au consolidat. Eu nu cred însă că trebuie să fie neapărat aşa. În spaţiul reformei radicale există exemple extraordinare în care instituţia şi spiritul nu sunt în contradicţie. Dar într-o spiritualitate cu un ADN marcat puternic de reforma radicală, fără dezvoltarea coerentă a unei teologii a instituţiei, nu cred că vom reuşi să găsim un echilibru între cele două. Cred că suntem în mare măsură prizonieri: cu cât ne instituţionalizăm mai mult, ca ansamblu, cu atât mai mult riscăm să stingem duhul evanghelic. În acelaşi timp, cred că avem nevoie de foarte multe instituţii care să nu fie strânse într-o structură piramidală. Avem nevoie, cu alte cuvinte de un soi de „societate civilă“ în cadrul comunităţii evanghelice de la noi.

Andrei Ivan – Observ că în cazul cultelor evanghelice biserica locală există mai degrabă pentru a sluji aceste organizaţii centrale. De fapt, organizaţia centrală (Uniunea) nu slujeşte Biserica, ci se slujeşte pe sine. Iar bisericile de succes îşi fac datoria faţă de structură, cu minimum necesar, iar pe urmă îşi văd de treaba lor.

Dănuţ Mănăstireanu – Lucrul acesta se întâmplă şi în alte spaţii. De exemplu biserica lui Rick Warren, o biserică cu o dinamică extraordinară, şi faimoasă în lume, este o biserică ce ţine formal de Convenţia Baptistă de Sud. Rick Warren însă nu este nici pe departe un baptist de sud tipic. El este un nonconformist din acest punct de vedere şi biserica lui a crescut nu din pricina Convenţiei Baptiste de Sud, ci mai degrabă în ciuda acesteia. Acelaşi lucru este valabil şi despre o biserică pe care am vizitat-o, dar o cunosc mai puţin şi despre care am aflat mai târziu că se bucură de o creştere exponenţială. Pastorul este poate cel mai tânăr pastor al unei megabiserici din America – mă refer la o biserică din Birmingham, Alabama. Această biserică îşi plăteşte dările la Convenţia de Sud, din care face parte, dar nu este prea implicată acolo. Sunt dovezi că şi în alte spaţii o legătură minimală cu instituţia permite o dezvoltare mai amplă a carismei; ştiu că sună poate prea penticostal, dar asta este.

Andrei Ivan – Credeţi că organizarea congregaţională ar fi mai bună în România?

Dănuţ Mănăstireanu – Eu cred că Scriptura nu ne oferă un singur model de organizare eclesială. Nu este corect să credem că modelul congregaţional este singurul model valid sau că este cel mai bun din punct de vedere biblic. Eu cred că putem găsi exemple scripturale pentru toate cele trei modele esenţiale: cel ierarhic, cel congregaţional şi cel presbiterial. Din punctul meu de vedere, modelul cel mai coerent este cel presbiterial, pentru că acesta ne poate ajuta să evităm atât un soi de egalitarism pe care îl găsim exacerbat în sistemul congregaţional, şi în structurile ierarhice piramidale care domină bisericile istorice. Sistemul presbiterial este, după părerea mea, cel mai flexibil şi cel mai echilibrat dintre toate!

Andrei Ivan – Celelalte, am impresia, că sunt înclinate mai mult spre democraţie…

Dănuţ Mănăstireanu – Cel congregaţional, ca sistem de democraţie participativă directă, este înclinat spre populism, iar modelul ierarhic, ca sistem monarhic, este înclinat spre dictatură. Desigur, aceste inclinaţii pot fi moderate sau evitate. Vorbim aici mai degrabă de potenţiale pericole. Democraţie participativă directă nu a fost posibilă decât în comuna primitivă, dacă a existat vreodată aşa ceva! Întotdeauna vrem un soi de democraţie reprezentativă, alegem nişte reprezentanţi care apoi îşi exercită dreptul în numele nostru. Eu când mă gândesc la congregaţionalism, mă gândesc la următoarea aberaţie: orice om botezat este membru al bisericii. Atunci când se botează un om care s-a întors la Dumnezeu şi este un prunc în Cristos, el are dreptul la un vot; unul care s-a botezat dar nu este de fapt întors la Dumnezeu – cu alte cuvinte, este un necreştin, dar s-a botezat, pentru că aşa e tradiţia sau poate că vrea să se însoare în biserică şi dacă nu e botezat nu îl căsătoreşte nimeni, are şi el un vot. Iar unul care este în biserica de 50 de ani şi a plantat nu ştiu câte biserici şi a format zeci de ucenici are tot un vot. Cred că la mijloc este o nedreptate crasă. Aceasta e problema pe care o am eu cu sistemul congregaţional. Uneori însă această abordare aduce un echilibru în sistemul dictatorial, şi de aceea congregaţionalismul poate fi, eventual, o soluţie cel puţin pentru o perioadă, cu scopul de a corecta un sistem eclesial înclinat spre autocratism.