Patriotism si nationalism

Iată și ultima mea contribuție la Comentariul biblic central și est-european.

_____

PATRIOTISM ȘI NAȚIONALISM

Dumnezeu a creat o lume armonioasă, care prosperă în diversitate. Prin contrast, narațiunea biblică legată de turnul Babel relatează faptul că ființele umane au încercat să se opună intențiilor lui Dumnezeu printr-o demonstrație sfidătoare de uniformitate. Astfel, conform Genezei, limbile, națiunile și triburile au fost asociate cu un început ignobil, plin de separare, comparație, competiție și violență. Mii de ani mai târziu, la Cincizecime, a avut loc răsturnarea spirituală a fragmentării solidarității umane, deoarece oameni cu origini culturale diferite au fost capabili să înțeleagă mesajul apostolilor, fără bariere lingvistice. Mai mult decât atât, cartea Apocalipsei ne spune că triburile, națiunile și limbile vor rămâne până la sfârșitul veacurilor, deoarece ele nu mai sunt văzute ca un blestem, ci ca un mijloc de îmbogățire pentru gloria lui Dumnezeu.
Cei mai mulți oameni sunt înclinați în mod natural să prețuiască familia și comunitatea lor, locul de naștere, limba maternă și cultura specifică, națiunea și țara în care s-au născut. Numim acest lucru patriotism și nu este nimic nebiblic în el, chiar dacă, la fel ca orice altceva în creație, este afectat de păcat și trebuie să fie supus autorității lui Dumnezeu. Cuvântul „patriot” nu apare în Biblie, dar vedem noțiunea exemplificată, de exemplu, în faptul că Pavel este gata să-și piardă mântuirea de dragul propriului său popor, evreii (Romani 9:1-3).
Dumnezeu se îngrijește de întreaga creație și de toți oamenii. Chiar și atunci când a ales o națiune, scopul său a fost să facă din ea o binecuvântare pentru toate națiunile (Gen 12:3). Când israeliții s-au comportat ca și cum ar fi fost beneficiarii exclusivi ai binecuvântării divine și nu și-au îndeplinit chemarea, Dumnezeu a ridicat un nou popor prin credința în Cristos (Efes 2:11-22), Biserica, în care „nu mai există nici iudeu, nici grec” (Gal 3,28).
Cu toate acestea, patriotismul este radical diferit de naționalism (un alt termen pe care nu-l găsim în Scriptură, fiind un termen inventat relativ recent). El derivă din conceptul modern de națiune, definită ca o comunitate de sânge și de pământ, cu o limbă, o cultură, un teritoriu și o viață economică comune. Fenomenul care însoțește naționalismul a fost definit de Hans Kohn, unul dintre părinții fondatori ai studiului academic al naționalismului, ca fiind „o stare de spirit în care loialitatea supremă a individului este simțită ca fiind datorată statului-națiune”. Acest lucru explică dimensiunea cvasi-religioasă a naționalismului.
Astfel, este ușor de înțeles de ce naționalismul este incompatibil cu o viziune creștină asupra lumii, de vreme ce loialitatea supremă a creștinului ar trebui să fie față de Dumnezeu, nu față de un steag național. Acest lucru face ca actualul concept de „naționalism creștin” să fie o contradicție în termeni. Chiar și un gânditor nereligios, precum Albert Einstein, a perceput naționalismul ca pe o „boală infantilă”, care se manifestă în mod caracteristic prin presupusa superioritate a unei națiuni față de celelalte. Am putea spune că naționalismul este o patologie ideologică a patriotismului, o formă modernă de tribalism, așa cum este ilustrat în mod tragic în conflictele etnice violente din Balcani după 1989 și în încercările etnocentrice de redefinire a identității naționale în regiunea noastră.
Cum trebuie să răspundă creștinii acestei viziuni distorsionate a națiunilor din lumea noastră? Omenirea este creată după chipul lui Dumnezeu, pentru a urmări idealul unității în diversitate, un ideal care exclude atât ierarhia, cât și uniformitatea. Din această perspectivă, toate națiunile, triburile și familiile pământului au o valoare egală în ochii lui Dumnezeu.
Fiecare cultură dezvăluie un aspect unic al frumuseții lui Cristos și face posibilă o înțelegere specifică a Evangheliei. Cu toate acestea, din cauza realității căderii, națiunile prezintă, de asemenea, diverse manifestări ale păcătoșeniei și ale răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Cu toate acestea, atunci când privim acest lucru prin intermediul lucrării crucii și al prezenței dătătoare de viață a Duhului, putem înțelege planul de răscumpărare al lui Dumnezeu care acționează în viețile tuturor oamenilor și națiunilor. Atunci când este curățată de orice inechitate, diversitatea culturală a națiunilor aduce frumusețe și sens lumii și aduce glorie lui Dumnezeu, așa cum vedem în frumoasa imagine escatologică din Apocalipsa 21:24, când fiecare națiune își va aduce darurile sale unice ca jertfă spirituală și act de închinare înaintea tronului lui Dumnezeu.
Dănuț Mănăstireanu

CEEBC – Patriotism and Nationalism

Here is my last contribution to the CEEBC.

_____

PATRIOTISM AND NATIONALISM

God created a harmonious world thriving in diversity. In contrast, the biblical story of Babel relates how human beings attempted to oppose God’s intentions in a defiant display of uniformity. Thus, according to Genesis, languages, nations, and tribes were associated with an ignoble beginning, fraught with separation, comparison, competition, and violence. Thousands of years later, at Pentecost, came the spiritual reversal of the fragmentation of human solidarity, as people of different cultural backgrounds were able to understand the message of the apostles with no language barriers. What is more, in the book of Revelation, tribes, nations and languages will remain till the end of time, for they are no longer seen as a curse but as a means of enrichment for God’s glory.
Most people are naturally inclined to cherish their family and community, place of birth, mother tongue and particular culture, nation and country. We call this patriotism and there is nothing unbiblical about it, even though, like everything else in creation, it is affected by sin and must be subject to God’s authority. The word “patriot” does not occur in the Bible but we see the notion exemplified, for instance in Paul’s willingness to lose his salvation for the sake of his own people, the Jews (Rom 9:1-3).
God cares for all creation and all people. Even when he chose one nation, his purpose was to make it a blessing for all nations (Gen 12:3). When the Israelites acted as though they were the exclusive beneficiaries of divine blessing and failed to fulfil their calling, God raised a new people through faith in Christ (Eph 2:11-22), the church, in which “there is no longer Jew nor Greek” (Gal 3:28).
However, patriotism is radically different from nationalism (another term we do not find in Scripture, since it is a relatively recently coined word). It derives from the modern concept of a nation defined as a community of blood and land with a common language, culture, territory and economic life. A phenomenon which accompanies nationalism was defined by Hans Kohn, one of the founding fathers of the academic study of nationalism, as “a state of mind in which the supreme loyalty of the individual is felt to be due to the nation-state.” This explains the quasi- religious dimension of nationalism.
It is thus easy to understand why nationalism is incompatible with a Christian view of the world, since the Christian’s supreme allegiance should be to God, not to a national flag. This makes the current concept of “Christian nationalism” a contradiction in terms. Even a nonreligious thinker such as Albert Einstein perceived nationalism as an “infantile disease” which characteristically manifests itself in the supposed superiority of one nation to others. We might say that nationalism is an ideological pathology of patriotism, a modern form of tribalism, as tragically illustrated in violent ethnic conflicts in the Balkans after 1989 and ethnocentric attempts to redefine national identity in our region.
How are Christians to respond to this skewed view of nations in our world? Humanity is created in the image of God to pursue the ideal of unity in diversity, one which excludes both hierarchy and uniformity. From this perspective, all nations, tribes, and families have equal value in the eyes of God.
Each culture reveals a unique aspect of the beauty of Christ and makes possible a specific understanding of the gospel. However, because of the reality of the fall, nations also display various manifestations of sinfulness and rebellion against God. Yet, when we look at this through the work of the cross and the life-giving presence of the Spirit, we are able to grasp God’s plan of redemption at work in the lives of all people and nations. The cultural diversity of the nations, when purged of all inequity, brings beauty and meaning to the world and brings glory to God, as we see in the beautiful eschatological image in Revelation 21:24, when every nation will bring its unique gifts as a spiritual sacrifice and act of worship before the throne of God.
Danut Manastireanu

Moștenirea comunismului

Redau aici traducerea în limba română a celi de al treilea text al meu pentru Comentariul biblic central si est european.

---

MOȘTENIREA COMUNISMULUI

Marxismul, baza ideologică a comunismului, încearcă să răstoarne Evanghelia creștină. El prezintă o versiune specifică a antropologiei (studiul experienței umane), a soteriologiei (doctrina mântuirii) și a escatologiei (studiul sfârșitului) și pretinde că oferă salvare pentru o lume în criză. În timp, această viziune utopică s-a transformat într-o realitate distopică și a făcut peste o sută de milioane de victime.
Când comunismul s-a prăbușit ca sistem politic, poporul eliberat s-a așteptat ca lucrurile să se schimbe peste noapte, la fel cum s-a întâmplat cu evreii după ce au părăsit Egiptul (Exodul 16:1-3). Dar curând și-au dat seama că, deși ei ieșiseră din comunism, comunismul nu ieșise încă din ei. Zidul Berlinului a căzut în vara anului 1989, dar un zid a rămas în continuare în mințile și inimile oamenilor. Moștenirea continuă a comunismului este prezentă sub diverse forme în societățile și bisericile din Europa Centrală și de Est. Iată câteva dintre trăsăturile de bază ale acesteia.
În comunism, autoritarismul a fost stilul de conducere dominant și el a pătruns și în biserici, creând o combinație paradoxală de neîncredere și dependență față de autoritate. Spre surprinderea multora, acest model a continuat nestingherit în bisericile din regiune chiar și după căderea vechiului sistem. Susținătorii săi erau adesea cei care fuseseră activi în conducerea rezistenței împotriva comunismului în epoca anterioară.
Regimurile comuniste au folosit unități ale poliției secrete pentru a ține bisericile sub control, cu ajutorul colaboratorilor recrutați dintre membrii și liderii bisericilor și prin folosirea amenințărilor sau a ademenirilor. Acest lucru a creat o atmosferă de suspiciune, deoarece era imposibil agenții regimului nu erau întotdeauna ușor de identificat. După căderea comunismului, bisericile din regiunea noastră au fost în mare măsură incapabile să facă față prezenței foștilor colaboratori în mijlocul lor și nu au știut cum să pună în aplicare mărturisirea, iertarea și restaurarea. Unii au încercat să minimalizeze fenomenul, în timp ce alții s-au angajat în campanii dure de expunere. Niciuna dintre aceste abordări nu a rezolvat problema. Ca urmare, bisericile noastre încă se confruntă cu lipsa de încredere între membrii lor.
Oamenii care au fost nevoiți să trăiască în condițiile politicii și economiei comuniste au funcționat zilnic în conformitate cu etica supraviețuirii. Ei au jucat după reguli pentru a supraviețui cât mai bine posibil. Același lucru a fost valabil și pentru liderii bisericilor, care au încercat să își mențină congregațiile în viață chiar dacă asta însemna să accepte compromisuri. Cu toate acestea, când a venit libertatea și astfel de jocuri etice dubioase nu au mai fost necesare, se pare că vechile obiceiuri au murit greu. Etica libertății înseamnă să faci alegeri conștiente mai degrabă decât să revii la calea celei mai mici rezistențe. Condițiile externe s-au schimbat, dar mecanismele comportamentale automate au fost mai greu de eliminat.
Atunci când mulți creștini au fost puși la zid de un regim care a jurat că va eradica definitiv religia, abordarea „Cristos împotriva culturii” (dacă este să folosim terminologia lui Richard Niebuhr) a fost cea dominantă. Când a apărut pluralismul democratic, creștinii s-au trezit nepregătiți și incapabili de răspunsuri mature. După decenii de opresiune, li s-a oferit în sfârșit ocazia de a se angaja profetic și de a transforma propriile culturi prin puterea Evangheliei. În acest moment de răscruce, multe biserici fie și-au prelungit poziția izolaționistă, fie au optat pentru un fel de nostalgie, privind înapoi la vremuri demult apuse, când biserica obișnuia să își impună fără opoziție principiile asupra societății. Regulile jocului s-au dovedit a fi diferite în societățile post-comuniste, iar creștinii trebuiau să învețe cum să funcționeze în mod demn de Cristos într-o lume nouă, plină de voci și ideologii concurente.
Creștinii care au crescut sub semnul libertății au o nevoie disperată de modele pe care să le urmeze. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre liderii generației anterioare, care au supraviețuit comunismului, dar s-au înrădăcinat în acțiunile sau mentalitățile lor, au fost incapabili să învețe generația tânără cum să trăiască ca ființe umane libere. Aici este locul în care experiența și contribuția creștinilor din Occident au fost un colac de salvare pentru bisericile din regiunea noastră. La începutul anilor 1990 am avut nevoie de mult ajutor și sprijin pentru a compensa deceniile pierdute sub comunism – ani în care nu am fost capabili să formăm pastori sau teologi, să scriem sau să publicăm literatură creștină, să distribuim Biblii, să ne evanghelizăm propriul popor, să dezvoltăm educația creștină pentru copii și adulți sau să practicăm îngrijirea și ospitalitatea pentru cei mai săraci, marginalizați și excluși din societățile noastre.
Viețile creștinilor în comunism erau mai degrabă similare cu viețile israeliților care trăiau ca sclavi în Egipt. Eliberarea lor în timpul lui Moise nu i-a făcut să se comporte automat ca niște oameni liberi și responsabili. Același lucru este valabil și pentru bisericile din regiunea noastră în epoca postcomunistă. S-ar putea ca și noi să avem nevoie de patruzeci de ani în deșertul tranziției înainte de a fi capabili să trăim ca oameni liberi. Dumnezeu ne-a eliberat pentru a trăi în libertate (Gal 5:1), dar trebuie să ne ferim de riscul de a cădea din nou în vechile obișnuințe.
Dănuț Mănăstireanu

CEEBC – Legacy of Communism

Here is the third text I have written for the CEEBC

---

THE LEGACY OF COMMUNISM

Marxism, the ideological basis of communism, attempts to turn the Christian gospel on its head. It presents a specific version of anthropology (the study of human experience), soteriology (the doctrine of salvation) and eschatology (the study of the end things) and claims to provide salvation for a world in crisis. This utopian vision turned into a dystopian reality and made over one hundred million victims.
When communism collapsed as a political system, the liberated people expected things to change overnight, just like the Israelites did after they left Egypt (Exodus 16:1-3). But they soon realised that even if they had been taken out of communism, communism had not been taken out of them. The Berlin Wall fell in the summer of 1989, but a wall remained in people’s minds and hearts. The ongoing legacy of communism is displayed in specific ways in Central and Eastern European societies and churches. Here are some of its basic traits.
Under communism, authoritarianism was the dominant leadership style and it penetrated the churches too. It created a paradoxical combination of distrust and dependence on authority. To the surprise of many, this model continued unabated in the churches in the region even after the fall of the old system. Its proponents were often those who had been active in leading resistance against communism in earlier times.
Communist regimes used secret police units to keep the churches under control, with the help of collaborators recruited among church members and leaders and through the use of threats or enticements. This created an atmosphere of suspicion, as it was impossible to discern who the agents of the regime were. The churches in our region have been largely unable to deal with the presence of former collaborators in their midst and have not known how to implement confession, forgiveness and restoration. Some have tried to play the phenomenon down, while others have engaged in harsh exposure campaigns. Neither approach has solved the problem. As a result, our churches still have to deal with a lack of trust between their members.
People who had to live under communist politics and economics functioned on a daily basis according to the ethics of survival. They played by the rules in order to survive as best they could. The same was true of church leaders, who tried to keep their congregations going even if it meant accepting compromises. However, when freedom came and such dubious ethical games were no longer necessary, it seemed that old habits died hard. The ethics of freedom meant making conscious choices rather than reverting to the path of least resistance. External conditions changed but automatic mechanisms were harder to eliminate.
When many Christians had their backs pushed to the wall by a regime which vowed to eradicate religion for good, the “Christ against culture” approach (to use Richard Niebuhr’s terminology) was widely adopted. When democratic pluralism arrived, Christians found themselves unprepared and incapable of mature responses. After decades of oppression, they were finally given the opportunity to engage prophetically and transform their cultures through the power of the gospel. In this watershed moment, many churches either prolonged their isolationist stance or opted for a sort of nostalgia, looking back to times long gone, when the church used to impose its principles on the world without opposition. The rules of the game proved to be quite different in post-communist societies and Christians needed to learn how to function in a Christ-like way in a new world full of competing voices and ideologies.
Christians who have grown up under freedom have a desperate need for models to follow. Yet most of the previous generation’s leaders, who survived communism but became entrenched in their actions or mindsets, have been unable to teach the younger generation how to live as free human beings. This is where the experience and input of Christians in the West has been a lifeline for the churches in our region. In the early 1990s we needed a great deal of help and support to compensate for the decades lost under communism – years when we were unable to train pastors or theologians, write or publish Christian literature, distribute Bibles, evangelise our own people, develop Christian education for children and adults, or practise care and hospitality for the poorest, the marginalised and the excluded in our societies.
The lives of Christians under communism were rather similar to lives of the Israelites living as slaves in Egypt. Their liberation under Moses did not automatically make them act like free, responsible people. The same is true of the church living in the post-communist era in our region. We too may need forty years in the desert of transition before we are able to live as people of freedom. It is for freedom that God has set us free (Gal 5:1) but we need to beware of the risk of falling back into old habits.
Danut Manastireanu

CEEBC – Libertatea

LIBERTATEA

Când Dumnezeu, în suveranitatea sa, a creat ființele umane după chipul său, le-a oferit darul prețios al libertății ca mijloc de a-și atinge potențialul dat de divinitate. Ca atare, libertatea este în primul rând un concept ontologic care are, de asemenea, importante implicații etice. Odată cu libertatea a venit și responsabilitatea, astfel încât oamenii au fost liberi să aleagă fie binele, fie răul, dar nu au putut evita consecințele deciziilor lor – alegerile lor erau reale și însoțite de consecințe. Acest lucru a însemnat, de asemenea, că libertatea autentică nu poate fi absolută; ea implică limite. Libertatea unei persoane nu putea să încalce libertatea altei persoane. În plus, creația lui Dumnezeu a fost motivată de iubire și a avut ca scop crearea unui univers al iubirii în care libertatea nu trebuia să fie exercitată în mod egoist, ci pentru binele celorlalți.

Căderea lui Adam a afectat în mod radical echilibrul de iubire intenționat de Dumnezeu pentru creația sa, după cum se vede în uciderea lui Abel de către fratele său Cain. Realitatea păcatului a început să acționeze în lumea căzută și a început să afecteze modul în care oamenii își foloseau libertatea în moduri contrare intențiilor de iubire ale lui Dumnezeu. În acest context, Dumnezeu și-a lansat planul de răscumpărare, alegând un om, pe Avraam, pentru a fi tatăl unui popor, Israel, care urma să fie „lumina națiunilor” (Isaia 49:6). Israel însă a eșuat în misiunea sa. Atunci, Dumnezeu l-a trimis pe propriul său Fiu să trăiască printre oameni și să moară pentru ei pe cruce, pentru a le da, prin Duhul Sfânt, libertatea iubirii pe care o pierduseră.

Apostolul Paul le spune creștinilor: „Cristos ne-a eliberat pentru libertate” (Gal 5,1). Cu toate acestea, unii dintre oamenii cărora li se adresa el erau sclavi și, prin urmare, nu aveau o libertate reală. Mesajul lui Pavel nu se referea direct la sclavia din acea vreme, deși secole mai târziu creștinii au deschis calea în susținerea abolirii acesteia. El a vorbit mai degrabă despre libertatea interioară a credinciosului față de robia păcatului, față de teama de forțele răului care acționează în lume și față de constrângerile legii Vechiului Legământ, care era menită să îi conducă pe oameni la Cristos, mai degrabă decât să fie o cale de mântuire în sine.

Creștinii sunt chemați să trăiască în ceea ce Scriptura numește „libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu” (Rom 8:21) Acest lucru nu va fi însă pe deplin posibil înainte de a doua venire a lui Cristos, din cauza realității păcatului, a forțelor răului (diavolul și demonii săi) și a structurilor răului (lumea) care acționează în jurul nostru. Însuși Pavel mărturisește în Romani 7:14-25 propria sa luptă între „carne” (natura sa căzută) și Duhul care lucrează în viața sa.

Pentru creștini, libertatea interioară adusă de Duhul este primordială. Faptul că se bucură de această libertate le permite credincioșilor să supraviețuiască și să-și păstreze integritatea în cele mai opresive condiții și în lipsa de libertate exterioară, cum ar fi închisorile comuniste din secolul al XX-lea din Europa Centrală și de Est. De asemenea, ea îi întărește să reziste tentației de a coopera cu regimurile politice autoritare. Cu toate acestea, libertatea externă nu ar trebui să fie respinsă ca fiind lipsită de importanță, așa cum sugerează unii creștini. Intenția inițială a lui Dumnezeu pentru noi nu a fost doar să ne bucurăm de libertate interioară, ci și să ne exercităm pe deplin libertatea în societate. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu îi cheamă pe unii creștini să devină “vocea celor fără voce” și să acționeze cu curaj, în ciuda unor riscuri mari, pentru a aduce libertatea celor persecutați și asupriți. Convingerea care motivează acest tip de acțiune dreaptă este uneori numită „teologia eliberării”. Deși ea poate duce uneori la acțiuni extreme și la o potențială contaminare ideologică, putem formula o argumentare biblică solidă pentru angajarea în numele celor săraci și oprimați, pentru care Cristos însuși a arătat compasiune.

Cu toate acestea, robia internă este chiar mai insidioasă pentru suflet decât opresiunea externă. În societățile post-comuniste din Europa, trăim în contexte dominate de consumism (un fel de materialism practic care este chiar mai periculos decât materialismul dialectic), de superficialitate și de fanatism și fundamentalism religios, la care oamenii din regiunea noastră recurg din disperare. Forțe ideologice puternice încearcă să ne lege de trecut (neo-conservatorism) sau să ne facă să ne închinăm la idolul pieței libere, care se presupune că se autoreglează (neo-liberalism). Acest lucru, în moduri diferite, duce la disparități uriașe între bogați și săraci și la utilizarea unor sume exagerate de bani în scopuri militare. Confruntarea acestor realități nu ar trebui să fie respinsă de către creștini ca fiind dovada unei lipse de spiritualitate, considerând, prin urmare, că aceasta n-ar trebui să fie preocuparea lor. Nu este deloc așa, câtă vreme ne rugăm „facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ”. Voia lui Dumnezeu pentru noi leagă libertatea interioară și pe cea exterioară de dreptate.

Dănuț Mănăstireanu

CEEBC – Freedom

This is the second reflection I have written for the recent Central & Eastern European Bible Commentary, a project of Langham Literature.

---

FREEDOM

When God in his sovereignty created human beings in his image, he gave them the precious gift of freedom as a means of attaining their God-given potential. As such, freedom is primarily an ontological concept which also has important ethical implications. With freedom came responsibility, so humans were free to choose either good or evil, but they could not avoid the consequences of their decisions – their choices were real and weighty. This also meant that genuine freedom could not be absolute; it involved limits. One person’s freedom could not infringe on another person’s freedom. Moreover, God’s creation was motivated by love and aimed at creating a universe of love in which freedom was not supposed to be exercised selfishly but for the good of others.

Adam’s fall radically affected the balance of love intended by God for his creation, as seen in the murder of Abel by his brother Cain. The reality of sin began operating in the fallen world and started to affect the way people used their freedom in ways contrary to God’s loving intentions. In this context, God launched his plan of redemption by choosing a man, Abraham, to be the father of a people, Israel, who were to be the “light to the nations” (Isa 49:6). Yet, Israel failed in its mission. Then, God sent his own Son to live among people and die for them on the cross, in order to give them, through the Spirit, the freedom of love which they had lost.

The apostle Paul tells Christians, “For freedom, Christ has set us free” (Gal 5:1). Yet, some of the people he was addressing were slaves and thus lacked actual liberty. Paul’s message did not directly address slavery at the time, though centuries later Christians led the way in advocating its abolition. Instead, he spoke about the inner freedom of the believer from the bondage of sin, from the fear of the forces of evil at work in the world and from the constraints of the Old Testament law which was meant to lead people to Christ, rather than being a way of salvation in itself.

Christian believers are called to live in what the Scriptures call “the freedom of the glory of the children of God” (Rom 8:21) This, however, will not be fully possible before the second coming of Christ, because of the reality of sin, the forces of evil (the devil and his demons) and the evil structures (the world) at work around us. Paul himself confesses in Romans 7:14-25 his own struggle between the “flesh” (his fallen nature) and the Spirit at work in his life.

For Christians, the inner freedom brought by the Spirit is paramount. Enjoying this freedom allows believers to survive and keep their integrity in the most oppressive conditions and lack of external freedom, such as in the communist prisons of the twentieth century in Central and Eastern Europe. It also strengthens them to resist the temptation to cooperate with authoritarian political regimes. Yet, external freedom should not be dismissed as unimportant, as some Christians suggest. God’s original intention for us was not just to enjoy inner freedom, but also to exercise our freedom in society fully. That is why God calls some Christians to become the “voice of the voiceless” and to act courageously, in spite of great risks, to bring freedom to the

persecuted and oppressed. The conviction that motivates this kind of righteous action is sometimes called “liberation theology.” Although it may lead to extremes of action and potential ideological contamination, a solid biblical case can be constructed for engagement on behalf of the poor and oppressed for whom Christ himself showed compassion.

However, internal bondage is even more insidious to the soul than external oppression. In post-communist societies in Europe, we live in contexts dominated by consumerism (a sort of practical materialism which is even more dangerous than dialectic materialism), by superficiality, and by religious fanaticism and fundamentalism, to which people in our region resort out of despair. Powerful ideological forces try to tie us to the past (neo-conservatism) or make us worship the idol of the supposedly self-regulating free market (neo-liberalism). This, in different ways, leads to huge disparities between rich and poor and to inordinate amounts of money being used for military purposes. This preoccupation should not be dismissed by Christians as unspiritual and therefore not their concern. Not so, while we pray “your will be done, on earth, as it is in heaven.” God’s will for us connects internal and external freedom with justice.

Danut Manastireanu

Being Disciples of Truth in Europe Today

I have received recently, from Rev. Dr. Christopher Wright, International Ministries Director of Langham Partnership, the request to respond to a few questions as he prepares for a presentation at a coming Lausanne meeting. The general topic he will address is the one in the title of this post.

Since the questions are of general relevance for many of the readers of this blog, I have decided to post here my response to Chris Wright.

You are free to interact with my resp[onses, or the questions, if you are interested, whether you agree or disagree with me. So, here it is.

Call for Papers: In Academia, for the Church?

A Conference on Theological Education

(9-12 May 2013, Berekfürdő, Hungary)

2nd Langham Europe Regional Conference

The Theme of the Conference

Theologians hardly need to be reminded of the importance of context. Whether we investigate a doctrinal statement, an event in church history, or a biblical sentence, we rightly insist that it cannot be properly understood if we do not consider its context.

However, while we explain this insight to our students, we ourselves are doing it in a particular context: academia. What difference does this context make for our teaching? Is it a help or a hindrance in teaching the next generation of pastors and theologians? What teaching methods can one use that equally fit the academic and the ecclesiastical context of theological education? How can we prepare our students in the context of academia so that it enables them to serve in the context of the church?

Call for Papers

Papers are invited under two categories:

1. A paper in the first, “theoretical”, category should address one or more of the above mentioned general questions about the relationship between the church and academia in theological education.

2. A paper in the second category can address any specific biblical, historical, sociological, dogmatic, etc. problem. However, the paper should place a special emphasis on one of the two following concerns:

a. How the teaching of that particular topic in a theological curriculum/course could enrich the church;

b. How a particular method of teaching that topic could be especially suitable for equipping the students to serve the church.