Share this:

3. Îl iubim pe Dumnezeu Tatăl

Prin Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu – şi doar prin El, care este calea, adevărul şi viaţa – ajungem să-L cunoaştem şi să-L iubim pe Dumnezeu ca Tată. Aşa după cum Duhul Sfânt mărturiseşte duhului nostru că suntem copiii lui Dumnezeu, tot astfel noi strigăm cuvintele cu care Isus s-a rugat, „Abba, Tată”, şi rostim rugăciunea „Tatăl nostru”, cu care Isus ne-a învăţat să ne rugăm. Dragostea noastră pentru Isus, dovedită în ascultarea faţă de El, se întâlneşte cu dragostea Tatălui faţă de noi, atunci când Tatăl şi Fiul vin să sălăşluiască în noi, într-o relaţie reciprocă de dăruire şi primire a dragostei. [10] Această relaţie intimă este înrădăcinată adânc în învăţătura biblică.

A) Îl iubim pe Dumnezeu ca Tatăl, în calitatea Sa de Părinte al poporului Său. Israelul din Vechiul Testament L-au cunoscut pe Dumnezeu ca Tată, ca fiind Acela care le-a dat viaţa, i-a purtat şi i-a mustrat, care cerea ascultarea lor, tânjea după dragostea lor şi dovedea în relaţia cu ei o iertare plină de compasiune şi o dragoste statornică şi răbdătoare.[11] Toate acestea rămân adevărate pentru noi ca popor al lui Dumnezeu în Cristos, în relaţia noastră  cu Dumnezeu Tatăl nostru.

B) Îl iubim pe Dumnezeu ca Tatăl, ca fiind Cel care iubit atât de mult lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu pentru mântuirea noastră. Cât de mare este dragostea Tatălui faţă de noi, de vreme ce ajungem să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu. Cât de incomensurabilă este dragostea Tatălui, care nu L-a cruţat pe singurul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi. Această dragoste prin care Tatăl îl dăruieşte pe Fiul s-a oglindit în dragostea Fiului, care se dăruieşte pe Sine. Voia divină a fost într-o armonie deplină în lucrarea de ispăşire săvârşită de Tatăl şi de Fiul la cruce, prin Duhul cel veşnic. Tatăl a iubit lumea şi a dat pe Fiul Său; „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi S-a dat pe sine însuşi pentru mine.” Această unitate dintre Tatăl şi Fiul, afirmată de Isus însuşi, îşi găseşte ecoul în salutul pe care Pavel îl foloseşte cel mai frecvent: „Har şi pace vouă de la Dumnezeu Tatăl, şi de la Domnul nostru Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre… după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin”. [12]

C) Îl iubim pe Dumnezeu ca Tatăl, ca fiind Cel al cărui caracter îl reflectăm şi în a cărui grijă ne încredem. În Predica de pe Munte, Isus îndreaptă atenţia în mod repetat spre Tatăl ceresc ca modelul şi centrul modului în care acţionăm. Trebuie să fim împăciuitori, deoarece suntem fii ai lui Dumnezeu. Trebuie să facem fapte bune, pentru ca Tatăl nostru să primească slava. Trebuie să îi iubim pe duşmanii noştri, reflectând astfel dragostea părintească a lui Dumnezeu. Dărnicia, rugăciune şi postul nostru trebuie făcute în aşa fel încât să fie cunoscute doar de Dumnezeu. Trebuie să îi iertăm pe alţii aşa cum Tatăl nostru ne iartă pe noi. Trebuie să fim lipsiţi de teamă, ci să ne încredem în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Printr-un asemenea comportament care izvorăşte din caracterul creştin, noi facem voia Tatălui nostru din ceruri, ca parte a Împărăţiei lui Dumnezeu.[13]

Mărturisim că adesea am neglijat adevărul identităţii lui Dumnezeu ca Tată şi ne-am privat pe noi înşine de bogăţiile relaţiei cu el. Promitem şi ne angajăm iarăşi să venim la Tatăl prin Isus Fiul; să primim şi să răspundem dragostea Sa de Tată; să trăim în ascultare, acceptând disciplinarea care vine de la El ca Tată; să reflectăm caracterul Său de Tată în întregul nostru comportament şi în toate atitudinile noastre; şi să ne încredem în purtarea Sa părintească de grijă, indiferent de circumstanţele în care vom ajunge.