Capitolul XXXI. Despre sinoade şi concilii
1. Pentru o mai bună conducere şi pentru continua edificare a bisericii este bine să existe adunări ca acelea care se numesc în mod obişnuit sinoade sau concilii.[1]
2. După cum magistraţii pot convoca în mod legitim un sinod al slujitorilor Bisericii şi a altor persoane potrivite pentru aceasta, în scop de consultare şi sfătuire în probleme de religie, tot astfel, dacă magistraţii sunt duşmani deschişi ai Bisericii, slujitorii lui Cristos, în virtutea slujbei lor, se pot întâlni ei înşişi, sau împreună cu alte persoane persoane demne (potrivite, abilitate?), delegate de bisericile lor, în astfel de adunări.
2. Este de competenţa sinoadelelor şi a conciliilor să hotărască, din punct de vedere teologic (?) în controverse legate de credinţă şi în probleme de conştiinţă, să stabilească reguli şi direcţii pentru o mai bună organizare a închinării publice aduse lui Dumnezeu şi a administrării bisericii Sale şi să primească şi să acţioneze cu autoritate în cazul unor plângeri referitoare abuzuri în conducerea (administrarea?) bisericii. Daca decretele şi deciziile acestor sinoade şi concilii sunt în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu, ele trebuie primite cu reverenţă şi supunere, nu numai pentru armonia lor cu Cuvântul, ci şi pentru faptul că autoritatea care le-a emis este o rânduială aşezată de Dumnezeu în Cuvântul Său.
3. Încă din timpurile apostolice, toate sinoadele şi conciliile, fie ele generale sau particulare (ecumenice sau regionale?) pot să greşească şi multe dintre ele au greşit. De aceea, ele nu trebuie să constituie regulă de credinţă şi viaţă, ci trebuie utilizate ca un ajutor pentru ambele.
4. Sinoadele şi conciliile nu pot dezbate sau hotărâ decât în chestiuni care ţin de biserică. Ele nu se pot amesteca în afaceri civile referitoare la treburile statului decât sub forma unor umile petiţii, în cazuri excepţionale, ori sub forma unor sfaturi, pentru îndeplinirea unei datorii de conştiinţă (?), dacă li se cere aceasta de către autorităţile civile.
[1] Supraveghetorii şi ceilalţi conducători ai bisericilor locale, în virtutea slujbei lor şi a puterii date lor de Cristos pentru edificare, nu pentru distrugere, au autoritatea să stabilească astfel de adunări şi să se întâlnească împreună în ele ori de câte ori consideră că este oportun pentru binele bisericii. – adăugată în versiunea americană)
Recent Comments