Share this:

Dom Christian de Chergé, OSCO (Ordinul Cistercienilor de Stricta Ascultare) s-a nascut la Colmar, in Franta. A fost hirotonit ca preot catolic la 21 martie 1964, si la 20 august 1969 s-a alaturat Manastirii Notre Dame d’Atlas din Algeria, al carei prior (abate) a devenit din 1984. (Mai multe despre ordinul cistercienilor, AICI.)

In 27 martie 1996, Christian a fost rapit din manastire, impreuna cu alti sase calugari. Toti cei sapte au fost ucisi in data de 21 mai a aceluiasi an. Nici acum nu se stie daca autorii acestei crime odioase au fost fortele islamiste rebele sau insasi armata algeriana.

Redau mai jos testamentul acestui martir contemporan, devenit de atunci un text clasic al spiritualitatii crestine, mai intii in versiunea originala franceza si apoi in traducere in limba engleza (la care au probabil acces mai multi cititori ai acestiu blog. Documentul a fost scris cu mai mult de un an inaintea mortii sale si a fost descoperit abia dupa acest trist eveniment, la 26 mai 1996. (Poate incerca cineva o traducere buna in limba romana? Daca da, ma ofer sa editez traducerea si sa o public aici.)

* * *

QUAND UN ADIEU S’ENVISAGE…

S’il m’arrivait un jour – et ça pourrait être aujourd’hui – d’être victime du terrorisme qui semble vouloir englober maintenant tous les étrangers vivant en Algérie, j’aimerais que ma communauté, mon Eglise, ma famille, se souviennent que ma vie était DONNEE à Dieu et à ce pays.

Qu’ils acceptent que le Maître unique de toute vie ne saurait être étranger à ce départ brutal. Qu’ils prient pour moi : comment serais-je trouvé digne d’une telle offrande ? Qu’ils sachent associer cette mort à tant d’autres aussi violentes laissées dans l’indifférence de l’anonymat. Ma vie n’a pas plus de prix qu’une autre. Elle n’en a pas moins non plus. En tout cas, elle n’a pas l’innocence de l’enfance. J’ai suffisamment vécu pour me savoir complice du mal qui semble, hélas, prévaloir dans le monde, et même de celui- là qui me frapperait aveuglément.

J’aimerais, le moment venu, avoir ce laps de lucidité qui me permettrait de solliciter le pardon de Dieu et celui de mes frères en humanité, en même temps que de pardonner de tout cour à qui m’aurait atteint.

Je ne saurais souhaiter une telle mort ; il me paraît important de le professer. Je ne vois pas, en effet, comment je pourrais me réjouir que ce peuple que j’aime soit indistinctement accusé de mon meurtre.

C’est trop cher payé ce qu’on appellera, peut- être, la « grâce du martyre » que de la devoir à un Algérien, quel qu’il soit, surtout s’il dit agir en fidélité à ce qu’il croit être l’islam. Je sais le mépris dont on a pu entourer les Algériens pris globalement. Je sais aussi les caricatures de l’islam qu’encourage un certain islamisme. Il est trop facile de se donner bonne conscience en identifiant cette voie religieuse avec les intégrismes de ses extrémistes.

L’Algérie et l’islam, pour moi, c’est autre chose, c’est un corps et une âme. Je l’ai assez proclamé, je crois, au vu et au su de ce que j’en ai reçu, y retrouvant si souvent ce droit-fil conducteur de l’Évangile appris aux genoux de ma mère, ma toute première Eglise, précisément en Algérie, et, déjà, dans le respect des croyants musulmans. Ma mort, évidemment, paraîtra donner raison à ceux qui m’ont rapidement traité de naïf, ou d’idéaliste : « Qu’il dise maintenant ce qu’il en pense ! » Mais ceux-là doivent savoir que sera enfin libérée ma plus lancinante curiosité. Voici que je pourrai, s’il plaît à Dieu, plonger mon regard dans celui du Père pour contempler avec lui ses enfants de l’islam tels qu’il les voit, tout illuminés de la gloire du Christ, fruits de sa Passion, investis par le don de l’Esprit dont la joie secrète sera toujours d’établir la communion et de rétablir la ressemblance, en jouant avec les différences.

Cette vie perdue, totalement mienne, et totalement leur, je rends grâce à Dieu qui semble l’avoir voulue tout entière pour cette JOIE-là, envers et malgré tout. Dans ce MERCI où tout est dit, désormais, de ma vie, je vous inclus bien sûr, amis d’hier et d’aujourd’hui, et vous, ô amis d’ici, aux côtés de ma mère et de mon père, de mes sours et de mes frères et des leurs, centuple accordé comme il était promis !

Et toi aussi, l’ami de la dernière minute, qui n’aura pas su ce que tu faisais. Oui, pour toi aussi je le veux, ce MERCI, et cet « A-DIEU » envisagé de toi. Et qu’il nous soit donné de nous retrouver, larrons heureux, en paradis, s’il plaît à Dieu, notre Père à tous deux. AMEN !

Incha Allah !

Frère Christian de Chergé
Alger, l décembre 1993.
Tibhirine. l janvier 1994.

(Sursa: AICI)

* * *

Testament of Dom Christian de Chergé

opened on Pentecost Sunday, May 26, 1996

Facing a GOODBYE…

If it should happen one day – and it could be today -

that I become a victim of the terrorism which now seems ready to engulf

all the foreigners living in Algeria,

I would like my community, my Church and my family

to remember that my life was GIVEN to God and to this country.

I ask them to accept the fact that the One Master of all life

was not a stranger to this brutal departure.

I would ask them to pray for me:

for how could I be found worthy of such an offering?

I ask them to associate this death with so many other equally violent ones

which are forgotten through indifference or anonymity.

My life has no more value than any other.

Nor any less value.

In any case, it has not the innocence of childhood.

I have lived long enough to know that I am an accomplice in the evil

which seems to prevail so terribly in the world,

even in the evil which might blindly strike me down.

I should like, when the time comes, to have a moment of spiritual clarity

which would allow me to beg forgiveness of God

and of my fellow human beings,

and at the same time forgive with all my heart the one who would strike me down.

I could not desire such a death.

It seems to me important to state this.

I do not see, in fact, how I could rejoice

if the people I love were indiscriminately accused of my murder.

It would be too high a price to pay

for what will perhaps be called, the “grace of martyrdom”

to owe it to an Algerian, whoever he might be,

especially if he says he is acting in fidelity to what he believes to be Islam.

I am aware of the scorn which can be heaped on the Algerians indiscriminately.

I am also aware of the caricatures of Islam which a certain Islamism fosters.

It is too easy to soothe one’s conscience

by identifying this religious way with the fundamentalist ideology of its extremists.

For me, Algeria and Islam are something different: it is a body and a soul.

I have proclaimed this often enough, I think, in the light of what I have received from it.

I so often find there that true strand of the Gospel

which I learned at my mother’s knee, my very first Church,

precisely in Algeria, and already inspired with respect for Muslim believers.

Obviously, my death will appear to confirm

those who hastily judged me naïve or idealistic:

“Let him tell us now what he thinks of his ideals!”

But these persons should know that finally my most avid curiosity will be set free.

This is what I shall be able to do, God willing:

immerse my gaze in that of the Father

to contemplate with him His children of Islam

just as He sees them, all shining with the glory of Christ,

the fruit of His Passion, filled with the Gift of the Spirit

whose secret joy will always be to establish communion

and restore the likeness, playing with the differences.

For this life lost, totally mine and totally theirs,

I thank God, who seems to have willed it entirely

for the sake of that JOY in everything and in spite of everything.

In this THANK YOU, which is said for everything in my life from now on,

I certainly include you, friends of yesterday and today,

and you, my friends of this place,

along with my mother and father, my sisters and brothers and their families,

You are the hundredfold granted as was promised!

And also you, my last-minute friend, who will not have known what you were doing:

Yes, I want this THANK YOU and this GOODBYE to be a “GOD-BLESS” for you, too,

because in God’s face I see yours.

May we meet again as happy thieves in Paradise, if it please God, the Father of us both.

AMEN ! INCHALLAH !

Algiers, 1^st December 1993

Tibhirine, 1^st January 1994

Christian +

(Sursa: AICI)

* * *

UPDATE

Cu ajutorul unui prieten care a dorit sa ramina anonim, redau mai jos o traducere in limba romana a acestui extraodinar si foarte actual document.

Testamentul spiritual al Fratelui Christian de Chergé

Când se profilează un „Adio”

Dacă mi s-ar întâmpla într-o bună zi – poate chiar astăzi – să cad victimă terorismului care pare să-i ţintească acum pe toţi străinii care trăiesc în Algeria, mi-aş dori ca obştea mănăstirii mele, Biserica mea, familia mea, să-şi amintească de faptul că viaţa mea a fost DĂRUITĂ lui Dumnezeu şi acestei ţări.

Să accepte că singurul Stăpân al vieţii tuturor nu fost nicidecum străin de această plecare violentă. Să se roage pentru mine: oare cum mă voi afla vrednic de o asemenea ofrandă? Să ştie să pună această moarte alături de atâtea altele, la fel de violente, lăsate în indiferenţa anonimatului. Viaţa mea nu este mai de preţ decât o alta. Nu este nici mai prejos decât o alta. În orice caz, ea nu are nevinovăţia copilăriei. Am trăit îndeajuns de mult să mă ştiu complice răului care vai, pare să predomine în lume, şi chiar şi-al celui care m-ar lovi orbeşte.

Mi-ar plăcea ca, la momentul potrivit, să am acea clipă de luciditate care să-mi permită să cer iertare lui Dumnezeu şi fraţilor mei întru umanitate, iertând în acelaşi timp din toată inima celor care mi-au greşit.

Nici nu mi-ar trece prin cap să-mi doresc o astfel de moarte; mi se pare important să mărturisesc aceasta. Nu văd, în fapt, cum aş putea să mă bucur că acest popor pe care îl iubesc să fie acuzat, fără discriminare, de moartea mea.

Ar fi un preţ prea mare ca ceea ce se va numi, poate, “darul martiriului”, să-l datorez unui algerian, oricare ar fi el, mai ales dacă el va crede că acţionează astfel din fidelitate faţă de ceea ce consideră el că înseamnă Islamul. Ştiu cu ce dispreţ au fost trataţi, la grămadă, algerienii. Ştiu ce caricaturizări ale Islamului favorizează un anumit islamism. E prea simplu să-ţi linişteşti conştiinţa identificând această cale religioasă cu integrismul extremiştilor ei.

Pentru mine, Algeria şi Islamul înseamnă altceva: sunt un trup şi-un suflet. Am mărturisit acest lucru îndeajuns, cred, în lumina a ceea ce am şi primit de la ele, regăsind aici de-atâtea ori dreptul fir călăuzitor al Evangheliei, aşa cum l-am învăţat pe genunchii mamei, Biserica mea cea dintâi, tocmai în Algeria şi fiind de pe-atunci pătruns de respect pentru credincioşii musulmani.

Fără îndoială că moartea mea va părea să lea dea dreptate celor care m-au tratat imediat drept un naiv sau un idealist: „Ia să ne zică el ce părere are acum despre asta!” Dar aceştia trebuie să ştie că astfel voi fi fost în sfârşit eliberat de acea curiozitate care mă rodea cel mai mult. Acum, cu voia Domnului, voi putea să-mi adâncesc privirea în cea a Tatălui pentru a-i contempla împreună cu El pe fiii Islamului aşa cum îi vede El, străluminaţi de slava lui Hristos, roade ale Patimii sale, împodobiţi cu darul Duhului a Cărui tainică bucurie va fi întotdeauna aceea de a crea comuniune şi de a (ne) readuce la asemănare, jucându-se cu deosebirile (dintre noi).

Pentru viaţa aceasta pierdută, care este în întregime a mea şi întregime a lor, îi aduc slavă lui Dumnezeu care pare să fi vrut să o închine cu totul acestei BUCURII faţă de toate şi în ciuda a toate. În acest MULŢUMESC în care este cuprinsă de-acum toată viaţa mea, vă păstrez, desigur, şi pe voi, prieteni de ieri şi de azi şi pe voi, prietenii mei de-aici, alături de mama şi de tatăl meu, de surorile mele şi de fraţii mei şi de toţi ai lor – rod însutit, precum ni s-a făgăduit!

Şi ţie, prietene din ultima clipă, ţie care nu vei fi ştiut ce făceai. Da, îmi doresc ca acest MULŢUMESC să fie şi pentru tine, cum este şi-acest „ADIO” pe care l-ai voit pentru mine. Şi fie-ne dăruit să ne reîntâlnim – tâlhari fericiţi – în Paradis, cu voia Domnului, Tatăl nostru al tuturor. AMIN!

Inch’Allah!

Fratele Christian de Chergé

Alger, l decembrie 1993

Tibhirine. l ianuarie 1994