Share this:

Către,
Comitetului Uniunii Comunităţilor Creştine Baptiste din R.S.România – Bucureşti.

Cu dragostea Mântuitorului, care a suferit şi s-a rugat pentru cei pe care i-a iubit vă scriu această scrisoare prin care vreau să vă aduc la cunoştinţă hotărârea la care am ajuns în urma unor serioase meditaţii şi în urma rugăciunilor ca Tatăl Ceresc să mă lumineze şi să mă călăuzească.

Am auzit cu profundă nelinişte şi durere că intenţionaţi să eliminaţi din Seminar doi studenţi din anul III. Stând de vorbă cu cei doi şi cu alţii, mi-am dat seama că ei nu au nici o vină care să atragă o astfel de sancţiune şi convins că ei nu sunt decât victimele alese de dv. Pentru „vina celor 20 de seminarişti” de a fi cerut să li se dea mai multă hrană, prin încadrarea mea ca profesor la seminar.

Cu toate că vedeam nedreptatea strigătoare la cer pe care o faceţi acestor doi băieţi dedicaţi lucrării lui D-zeu, mă vedem neputincios în a-i ajuta în alt fel decât sfătuindu-i să accepte nedreptatea, să sufere şi să demonstreze prin viaţa lor că asupra lor s-a făcut într-adevăr o teribilă nedreptate. Aşa i-am spus unuia dintre ei în data de 22.oct.1976.

Iată insă că joi 28.oct.1976 am auzit că seminaristul XXXXX, coleg al celor doi nedreptăţiţi, tulburat şi el de ceea ce se întâmplă, a primit gândul de la D-zeu să inceapă o perioadă de post şi rugăciune pentru conducerea Uniunii care face această nedreptate, perioadă în care să plângă în tăcere pe genunchi în capela Seminarului şi să-şi verse astfel înaintea D-lui durerea lui pentru starea spirituală deplorabilă în care au fost aruncaţi toţi seminariştii anului III prin această acţiune arbitrară de victimizare a doi dintre ei.

Când am auzit despre gândul acesta al lui XXXXX am exclamat: “Băiatul acesta trebuie să facă  să ni se umple faţa de ruşine”! Şi din clipa aceea am înţeles că degetul mustrător al lui D-zeu arată spre mine şi vocea lui îmi zice: ” Tu nu trebuie să stai nepăsător in faţa nedreptăţii. Şi tu trebuie să suferi pentru băieţii aceştia care într-un sens suferă pentru tine. Şi tu trebuie să te rogi şi să posteşti pentru cei care îi nedreptăţesc şi îi asupresc.

Nu m-am pripit să iau imediat o hotărâre, şi am stat să înţeleg bine tot ce se întâmplă şi să pricep cauzele care au dus la situaţia deplorabilă din Seminar. Iată cum înţeleg eu că stau lucrurile:

Adevărata cauză pentru care s-a ajuns la criza din Seminar, este criza mai mare şi mai profundă în care se află Uniunea noastră Baptistă. Este aproape un an şi jumătate de când actuala conducere a Uniunii şi-a terminat mandatul dat ei de Congresul din 1972 şi de când ea ar fi trebuit să cedeze locul celor pe care urma să-i aleagă frăţietatea. Mai mult, este aproape un an de când frăţietatea şi-a ales conducători şi totuşi vechea conducere se încăpăţânează să se cramponeze de cârma cultului şi să nu cedeze locul celor care de atâta vreme ar fi trebuit deja să preia conducerea.

Invocând diferite pretexte de formă şi de procedură birocratică, tărăgănând şi blocând rezolvarea unor probleme de conducere la comunităţi, vechea conducere a Uniunii refuză sistematic să convoace Congresul care ar trebui să ratifice noua conducere.

Acum două săptămâni ne-a vizitat ţara XXXXX de la Alianţa Mondială Baptistă. Într-o convorbire telefonică pe care am avut-o cu ei cu acea ocazie (eu eram la Clui), mi-a spus că preocuparea cea mai mare a Alianţei Mondiale Baptiste referitor la noi, este să vadă că s-a ţinut odată acest congres şi că cei aleşi de frăţietate şi-au luat locul de conducere. Mi-a mai spus că dânsul a insistat la actuala conducere să se convoace o „masă rotundă” la care să fie invitaţi şi cei ce formeaza „cealaltă parte”, adică noii conducători aleşi de frăţietate şi alături de ei şi alţi fraţi care sunt cunoscuţi ca având alte vederi decât actuala conducere şi să se facă o stare de vorbă pentru a rezolva disensiunile şi pentru a se readuce unitatea în cultul Baptist din România. Mi-a spus că i s-a promis că această masă rotundă va fi organizată în curs de trei zile şi că va avea loc in 20 oct. 1976. L-am întrebat, ce garanţie aveţi că se va realiza ce vi s-a promis? Mi-a răspuns: „Nu mi s-a dat nici o garanţie, dar mi s-a promis. Eu i-am spus atunci că îi pot da eu garanţia că nu va avea loc o asemenea stare  de vorbă în jurul mesei rotunde. Din păcate am avut dreptate.

Menţionez faptul acesta aici, deoarece XXXXX a sesizat un lucru de o deosebită importanţă şi anume, că la noi nu există nici posibilitatea găsirii unor soluţii de ieşire din criză. Dacă fraţii s-ar aduna laolaltă, dacă ar petrece un timp în tăcere şi rugăciune mută şi apoi în rugăciune rostită, oare nu s-ar creia o stare propice a Duhului lui D-zeu sa ne vorbească tuturor şi să ne dea rezolvarea problemelor cultului?

Iată în scurt concluzia mea cu privire la starea actuală a Cultului nostru. Frăţietatea este adânc divizată şi profund tulburată. Actuala conducere nu face nimic pentru vindecarea situaţiei, ci totul pentru adâncirea ei. Nedreptatea ce se face celor doi seminarişti este doar un mic simptom al bolii. Ponegrirea sistematică a celor din „cealaltă parte” pe toate căile şi în toate formele este un alt simptom mult mai grav şi mai tragic.

Ce putem face noi in situaţia aceasta? Noi suntem pregătiţi, „noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui”, adică noi nu ne luăm la luptă cu oamenii, ci lupta nostră este împotriva „duhurilor răutăţii” (Efes.6:12) deci este o luptă spirituală, cu arme spirituale date de D-zeu. Şi arma cea mai de seamă pe care ne-a indicat-o Fiul lui D-zeu este postul şi rugăciunea. Iată de ce m-am ruşinat atunci când am auzit de gândul lui XXXXX pentrucă nu am văzut mai dinainte că ceea ce trebuie făcut este post şi rugăciune.

În consecinţă, pentru ca D-zeu să-i lumineze pe fraţii din actuala conducere a Uniunii şi să-i determine să-i lase pe cei doi seminarişti victimizaţi să-şi continue şi ei cursurile alături de ceilalţi şi pentru ca D-zeu să lumineze pe aceşti fraţi că este vremea să lucreze pentru unitate, nu pentru dezbinare şi să convoace Congresul cu toţi delegaţii aleşi de frăţietate, m-am hotărât să stau înaintea D-lui în post şi rugăciune timp de trei săptămâni, începând cu data de luni 1 nov. 1976. În timpul acesta nu voi mânca nimic, dar voi bea apă aşa cum este indicat în posturile de lungă durată. Atâta vreme cât mă vor ajuta puterile fizice, voi veni în fiecare dimineaţă la capela din cadrul birourilor Uniunii (str. N.Titulescu nr.56 bis)  şi voi petrece timpul acolo în rugăciune.

Vreau să precizez că pe lângă posturile de rugăciune care se fac în taină, acţiunea mea este de genul celor pe care le găsim relatate în Isaia, Ieremia şi Ezechiel. Prin gestul meu vreau să chem frăţietatea la unitate şi la dragoste. Nu vreau să întărât pe unii împotriva altora, ci vreau să chem la post şi rugăciune ca să ne putem ierta unii pe alţii şi să putem începe să lucrăm împreună pentru D-zeu. Nu vreau victime nici de o parte, ci vreau deplină iertare şi acceptare reciprocă în dragoste frăţească.

Iată de ce şi scrisoarea aceasta are caracter de scrisoare deschisă. Cine nu poate să ierte şi să-şi iubească fraţii, aşa cum ne-a iubit Dl Isus pe toţi, să nu se asocieze sufleteşte la această acţiune căci scopul ei este să ajungem să  împlinim porunca nouă pe care ne-a dat-o D.l. „aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul”. Prin aceasta vor cunoaşte toţi…

[Iosif Ţon]