Share this:

Dragă nene XXXX, [Mihai] [1]

Nu v-am scris niciodată până acum, deşi inima mă îndemna de multe ori s-o fac. Nu ştiu de ce. Într-adevăr nu ne-am cunoscut niciodată prea bine. Dv. aţi stat puţin timp în Iaşi, eu eram prea mic, apoi a intervenit această perioadă de pauză dureroasă şi în sfârşit, în vizitele pe care le-am făcut la Baia-Mare nu am putut discuta niciodată mai mult. Sunt şi condiţii obiective, dar în mare parte este vina mea că acest contact nu s-a stabilit mai demult.
În vara aceasta când am trecut prin Baia-Mare, mi-a părut foarte rău că n-am putut reveni la dv. Timpul a fost atât de scurt şi problemele atât de multe încât practic n-am avut timp.

Probabil v-a spus nenea XXXX [Petru] [2] că nici ei n-au stat prea mult. Scopul excursiei noastre prin ţară a fost de a ne întâlni cu tinerii din diferitele biserici, de a-i ajuta unde este nevoie şi de a învăţa unde se poate. Acestui ţel ne-am supus în întregime. Am trecut prin oraşe prin care abia am avut timp să zărim strada. Tot timpul am fost preocupaţi de problema aceasta, am mers în vizite, am mers cu tinerii în aer liber (dar nici acolo n-am avut timp să admirăm natura fiindcă mereu discutam cu unul şi cu altul, încercam să-i ajutăm, să-i sprijinim, să le împărtăşim experienţa noastră). Baia-Mare a constituit din acest punct de vedere un record. Poate că prin unele locuri, poate şi la Baia-Mare unii s-au supărat (mai ales rudele) că n-am stat prea mult cu ei. Eu însă îmi cer scuze şi merg înainte conducându-mă după versetul care zice că „noi nu mai suntem ai noştri ci ai lui Cristos”.

Chiar dacă acest timp am fost atât de departe de dv., totuşi de multe ori gândul mi se îndreaptă acolo unde sunteţi. Aş fi vrut să ştiu cum vă simţiţi, ce gândiţi, în ce stare vă aflaţi.

A fost o perioadă grea fără îndoială. Singur, acolo departe, dezaprobat de familie, judecat de toţi, neînţeles de nimeni. În mod sigur toate acestea v-au rănit adânc sufletul şi poate că asta e cauza îndepărtării dv. de D-zeu. Vă înţeleg pentru că şi eu am fost într-o situaţie asemănătoare. Îmi dau seama că toate acestea v-au făcut neîncrezător în oameni. Poate că şi aceste rânduri le priviţi îndoielnic, poate că ele nu vor avea nici un ecou în inima dv., poate mă veţi considera şi pe mine un demagog, un ipocrit. Merită totuşi să risc. În viaţa mea de credinţă mi-am luat ca un îndreptar cuvintele: „Cu D-zeu înainte”. Aş vrea să simţiţi în foaia aceasta rece şi insensibilă toată dragostea sinceră pe care v-o port. Poate asta nu s-a văzut niciodată, poate că nu s-a manifestat niciodată, dar ea există şi vrea să se dăruiască în întregime, chiar dacă nu va primi nimic în schimb, chiar dacă va avea în loc dispreţ sau nepăsare.
De aici, din locul în care mă aflu singur cu D-zeu, departe de familie şi de biserică vreau să vă asigur de întregul meu devotament. Sunt plecat de mai mult de o lună de acasă pentru a-mi face datoria. Mă aflu undeva în fundul Olteniei, pe platoul Mehedinţiului, bătut de vânturile năprasnice ale Dunării. La început mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc cu atmosfera de aici, mai ales cu oamenii. Colegii mei sunt oameni fără D-zeu, chiar în sens lumesc vorbind.
Nu ştiu dacă-i cunoaşteţi pe olteni. E îngrozitor să-i auzi vorbind. Acum am început să mă obişnuiesc. Cu celelalte lucruri m-am obişnuit nesperat de repede. De aproape o săptămână am depus jurământul. În general deocamdată am destul de puţin timp liber. Acesta pe care-l am îl folosesc pentru a citi sau pentru corespondenţă (care de fapt este extrem de mare). Am avut aici câteva discuţii cu colegii care ştiu că sunt creştin. Ele s-au purtat mai ales pe tema aşa-zisei contradicţii dintre ştiinţă şi credinţă. Fără îndoială că vor urma încă foarte multe. Armata este lungă. Mai avem şase luni şi jumătate.

Un mare folos pe care-l am din armată este acela că aici pot învăţa a cunoaşte oamenii. Până acum am stat mereu în casă cu capul în cărţi, rareori ieşind, iar atunci nevăzând nimic în jur. Mintea îmi obosea în platitudinea străzii şi prefera să se îndrepte spre alte probleme. Am trecut aşa ca un străin şi orb pe lângă multe lucruri pe care abia acum le văd. Acum pot admira în linişte cerul, copacii, pot asculta în linişte „muzica tăcerii”, cum spunea Codreanu, sonetistul ieşean. Într-o seară eram pe genunchi în grădina unităţii la rădăcina unui pom. Am ridicat privirea o clipă şi am privit stelele. Erau atât de multe. Mă simţeam singur sub cer. Totul pătrundea în mine, mă confundam cu Universul. Mă vedeam mic, un fir de praf în comparaţie cu tot ceea ce a creat D-zeu.

Niciodată nu am putut înţelege atât de mult infinitudinea şi harul lui D-zeu ca atunci.

Suntem cu toţii nişte molecule aruncate pe o oarecare planetă din acest infinit. De ce ne-a iubit D-zeu, de ce ne-a ales, de ce ne-a făcut „coroana creaţiunii sale”? Niciodată nu vom înţelege. Nu ne rămâne decât să ne proşternem sufletele la picioarele D-lui Isus, să plângem cu amar nimicnicia noastră şi să-i dăm slavă fiindcă pentru noi a învins moartea, a dispreţuit ruşinea şi acum şade la dreapta scaunului de domnie al lui D-zeu.

Mă rog D-lui Christos să binecuvânteze întreaga dv. familie şi să facă din casa dv. un templu al său. Vă salut cu MARANATA (Dl. nostru vine).

Cu dragoste sfântă,

Dănuţ

Comentarii

1. Este vorba de unchiul meu Mihai Mănăstireanu, din Baia Mare, fratele cel mai mic al tatălui meu, care se depărtase de credinţă. Era singurul dintre fraţii şi surorile tatălui meu care făcuse o facultate şi avea şi un doctorat. Din păcate, după moartea lui prematură, am pierdut complet legătura cu cei doi copii ai lui. M-aş bucura daca ar găsi aceste rânduri şi ar fi deschişi să reluăm legătura.

2. Petru Mănăstireanu, tot din Baia Mare, era fratele mai mare al tatălui meu.