Joi 12 noiembrie, orele 19.00 va avea loc la Libraria Avan-Garde , str. Lapusneanu nr. 16 din Iasi, lansarea celei de a doua carti a peietenului meu Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, aparuta la Editura Polirom.

Invitati: Liviu Antonesei, Dan Petrescu, Danut Manastireanu.

* * *

Pentru a va trezi interesul pentru acest eveniment, cit si pentru cartea in sine, transcriu mai jos un fragment din capitolul VI al cartii (multumesc lui Vasile ca m-a scutit sa digitalizez textul). In acest fragment, unul dintre cele doua personaje ale cartii, Vasiliy Andreevici, un soi de alter ego al autorului (sigur ma omoara Vasile pentruca am spus asta – el o contesta cu vehementa – cum altfel?, dar tot o spun) reda o presupusa scrisoare in care un prieten comun al celor doi interlocutori, Martin Gustavo Galbiatti, face o analiza vitriolanta a ‘mentalitatii romanilor”. Va doresc lectura placuta. Si nu va enervati prea tare. Daca totusi v-ati enervat, trageti serios aer in piept, priviti in oglinda si veti descoperi ca, vai, s-ar putea ca “Galbiatti” sa aiba mai mare dreptate decit ne-ar placea sa recunoastem.

* * *

Mentalitatea românilor este una ierarhică şi difuză. Ea e ierarhică, adică inegalitară, şi difuză – locul unei persoane într‑o ierarhie îi determină locul în societate în general. Această ierarhizare handicapează organizaţiile, fie întreprinderi private sau instituţii de stat, fiindcă deciziile ultime sînt luate de conducător. Ideea de a delega e străină mentalităţii românilor.

Mentalitatea românilor e difuză: dezacordul cu privire la o chestiune devine automat dezacord cu o persoană. De aceea, şi afilierile la partide sînt slabe, cel mai mic diferend e suficient pentru excluderea unei persoane din partid sau chiar pentru sciziunea lui. Şeful este şef totdeauna: numeroşi sînt şefii care‑şi pun subordonaţii să le efectueze munci şi alte servicii acasă, iar, în ceea ce‑i priveşte pe militari, ei au găsit întotdeauna o forţă de muncă docilă în recruţii pe care i‑au avut în subordine.

Mentalitatea românilor e personalistă şi individualistă. De aceea, opoziţia unui subordonat faţă de o idee exprimată de un egal este privită ca antipatie personală. Opoziţia faţă de ideea unui şef este considerată insubordonare. De aceea, organizaţiile conduse de români, instituţiile statului sau întreprinderile, nu inovează. Şedinţele sînt sterile, fără excepţie. Paşi înainte se fac numai prin dialoguri între patru ochi, care salvează faţa, între egali, şi devin amicale, în lipsa contextului ierarhic, între subordonaţi şi conducători. Românii au o mentalitate autoritară: într‑un colectiv, ei trebuie să ştie dacă rolul lor e unul de subordonat sau de conducere. De aceea nici nu sînt capabili să lucreze în echipă. Românii nu au încredere în instituţii care funcţionează cu lentoarea birocratică franceză, centralizată şi inutilă. Ei preferă să cunoască o persoană din instituţie, care… „N‑ai pe cineva ?” pătrunde societatea română de jos pînă sus, şi o determină, de la mărunta înnoire a buletinului de identitate pînă la actele grave de corupţie.…. succesul în afaceri nu e posibil decît cu sprijin politic, explicit sau nu. Nici măcar partidele politice româneşti nu sînt decît încrengături de prietenii, bisericuţe, interese economice; ele n‑au nici o ideologie anume. Membrii se recrutează prin cooptare, de sus şi din interiorul partidului. Nu simpatia cuiva pentru o cauză sau o ideologie va determina intrarea sau ascensiunea sa în politică, ci puterea pe care o deţine înainte de intrarea în partid. Aceasta este evaluată de conducerea centrală sau locală a partidului şi se propune cooptarea persoanei. De aceea, sciziunile sînt frecvente. Fiindcă puterea e individuală, apare fenomenul „turismului politic”: persoane cu putere de influenţă trec dintr‑un partid în altul. Aşa cum n‑a avut sfinţi în Evul Mediu şi nici ideologi în perioada comunistă, România nu va avea niciodată politicieni care să creadă într‑o idee, sau măcar să înţeleagă noţiuni ca „liberalism” sau „socialism”. Românii nu cred în nimic.

Din punctul de vedere al raportului universalism/particularism, românii nu judecă pe baza unor principii general acceptate, ci pe baza circumstanţelor date, individuale, momentane. De aceea, în respectarea contractelor şi termenelor ei nu sînt fiabili: apar condiţii care schimbă premisele contractului, apar elemente care împiedică respectarea termenelor. Românii nu respectă alte legi decît cele ale gravitaţiei. Românii se iartă singuri pentru faptul că încalcă legea, punînd acest lucru pe seama anilor de comunism: legile nerealiste, directivele inaplicabile încurajau raportările false de producţii record, furtul de la uzină şi de la cooperativă. Statul era un duşman impersonal, iar a‑l înşela nu era imoral, fiindcă statul însuşi era un monstru arbitrar. Românii încalcă legea în ambele direcţii, şi în bine şi în rău.

România n‑a avut înainte de 1945 un proletariat numeros, ci era o ţară predominant agrară. Industria, cîtă era, era mai dezvoltată în Transilvania. În Muntenia şi mai ales în Moldova, industria a fost creată de regimul comunist, care şi‑a creat un proletariat fidel; el îi adusese de la sate, le dăduse o meserie, apartamente şi o viaţă mai uşoară decît cea a părinţilor lor. De aceea nici n‑a existat dizidenţă în România. Ea s‑a dezvoltat doar acolo unde exista un proletariat puternic, şi cu conştiinţă de clasă născută înainte de instaurarea comunismului. În Polonia, sindicatul Solidarność s‑a născut pe şantierele navale din Gdansk, fostul oraş german Danzig din Prusia Orientală – nu a fost organizat de intelectuali. Cînd au izbucnit revolte de mai mare amploare în România, ele s‑au iscat în oraşele industrializate înainte de perioada comunistă. Incidental, şi Gdansk, şi Braşov, şi Timişoara sînt foste oraşe germane sau marcate de o intensă prezenţă germană. „Intelectualii dizidenţi” au fost un grup inventat de mass‑media din Occident: ei au beneficiat de o publicitate infinit mai mare decît însemnătatea lor politică reală. Prietenii din străinătate, români sau nu, stăpînirea unei limbi străine, capacitatea de a se exprima în scris le‑au permis o mediatizare hiperbolică. Unii dintre ei, Constantin Noica sau Nicolae Steinhardt, au scris amintiri privitoare la anii detenţiei lor politice, total lipsite de simpatie şi de interes faţă de mult mai numeroşii ţărani şi muncitori închişi şi ei pentru aceleaşi motive. Elitismul intelectualităţii române din secolul XX a fost nociv dezvoltării unei societăţi civile: eforturile făcute după 1989 de cîteva fundaţii străine, pentru a dezvolta spiritul civic în România, au fost fagocitate de unul sau două cercuri culturale.