Vasile Ernu – Ultimii eretici ai imperiului – Update!

Ultima ora! A aparut cartea!

„Ultimii eretici ai Imperiului” spune – cu ironie, cinism si mult umor – povestea a doi eroi din doua lumi diferite: un batrîn terorist care a încercat să-l asasineze pe Stalin, devenit disident, ce a scandalizat mai multe regimuri politice, şi un tînăr scriitor specialist în tehnici de fraudare a băncilor. Doi eroi din doua generaţii diferite, care îşi împărtăşesc idei, tehnici de luptă şi subsistenţă, secrete de decodare a diverselor limbaje, precum şi forme de rezistenţă şi virusare a unor mecanisme de control şi represiune. Doi eroi noncomformişti recomandă cititorilor cele mai ingenioase forme de „apărare civila”, indiferent dacă aceştia se află în Gulag sau pe Wall Street. Ce fel de arme, ce fel de substanţe şi ce fel de „vrăji” trebuie sa foloseşti în societăţi cu un nivel ridicat de poluare ideologica?

Cartea lui Ernu este o înşiruire de probleme şi întrebări incomode. De ce cînd fumezi o marijuana la Bucureşti apar fluctuaţii la bursa de pe Wall Street? De ce cînd o bancă apare dispare o biserică? De ce nu poţi intra în „Împărăţia cerului” cu credite? De ce Gulag-ul a devenit glamour? De ce terorismul este cea mai eficientă formă de comunicare iar furtul cea mai profitabilă muncă? De ce politrucii noii orînuri sînt managerii şi advertiserii? De ce Dracula e cea mai bună carte despre România şi de ce ar fi bine să nu renunţăm la vampirism? De ce comunismul a fost învins de speculanţi şi nu de disidenţii?

Iar ghicitoarea lui Ernu este următoare: Ghici cine ţinteşte mai bine: a. fascistul cînd vede un evreu; b. comunistul cînd vede un duşman al poporului; c. ori un wasp cînd vede un negru sau un indian?

XXXV

În care se povesteşte strania întîlnire cu părintele Agheev, ultimul „nebun după Hristos”, care încearcă să ne convingă că stalinismul a fost „ultima epocă de aur a creştinismului” şi de ce nu poţi intra în Împaraţia Cerului dacă ai credit bancar.

Dragă A.I.,

Acum cîteva zile m-am întors din Rusia. În ultima perioadă, aceste călătorii în Est îmi dau un sentiment ambiguu: pe de o parte, am impresia că totul s-a schimbat esenţial, iar pe de altă parte, că de fapt nimic nu s-a schimbat. Poate că ambele sentimente sînt justificate, doar că în sufletul meu ele îmi creează o stare confuză.

În drumul dinspre Tambov spre Moscova, am avut o întîlnire stranie, foarte rusească. Mergeam cu trenul, eram singur în „cupeu”, îmi beam liniştit ceaiul. La una din halte, se urcă un individ, îmbrăcat în haine călugăreşti, cu o barbă imensă şi cu o coadă împletită frumos, pe spate. Să fi avut în jur de 40 de ani. Însă nu era genul de călugăr rus pravoslavnic, care ai impresia că e neîngrijit şi nespălat, din cei pe care îi întîlneşti pe tot cuprinsul Rusiei. Era foarte îngrijit, hainele aveau o croiala foarte simplă şi liniară, o geantă de piele, un model retro, cu barba şi părul pieptănate şi proaspăt spălate. A intrat, m-a salutat respectuos şi s-a aşezat vis-à-vis de mine. Da, şi s-a prezentat: părintele Agheev. Am intrat repede în discuţie, vorbind lucruri generale, după care şi-a intrat în rol. 

Povestea lui sună cam aşa. Este născut în 1968, la Moscova în familia unui important demnitar sovietic. Un reprezentant tipic, din categoria bună a nomenclaturii sovietice. Face parte din privilegiaţii vechiului regim, faimoasa „aristocraţie” sovietică. Tatăl său, avînd o funcţie importantă în spionajul sovietic, a fost mai mereu plecat în ţări „duşmane” de la Germania de Vest la Anglia, şi de la SUA la Japonia. Fiind copil a hălăduit prin toate aceste ţări. Perioada gorbaciovistă l-a prins la Londra, unde s-a şi înscris la universitatea din Oxford. Este un fenomen lingvistic. Cunoaşte peste 17 limbi, dintre care cîteva de care nici nu am auzit. Oricum ştie de la japoneză şi chineză, la persană, arabă şi georgiană. Un individ foarte cult, dar nu aceasta m-a fascinat cel mai mult la acest personaj.
După căderea regimului, tatăl lui a intrat „în bani”, şi, în foarte scurt timp, datorită „poziţiei pe care o avea în apropierea controlului resurselor statului”, cum spune el, şi a informaţiilor pe care le deţinea, a ajuns să conducă un mic imperiu financiar. A intrat şi el în bussines, însă în spaţiul Occidental, folosind, fireşte, banii „cîştigaţi” de tatăl său în mama-Rusie. Pe la 35 de ani avea o avere colosală, cum repeta el mereu: aveam o avere „imoral de mare”. În anul 2004, are loc în viaţa lui o catastrofă, care avea să-l schimbe definitiv.

Se afla cu întreaga familie pe insula Phuket în Tailanda cînd a avut loc groaznicul tsunami. Toată familia şi prietenii prezenţi au murit şi doar el a fost salvat printr-o minune. Acesta a fost momentul de cotitură în viaţa lui. S-a întors distrus la Moscova şi primul lucru pe care l-a făcut, a fost să citească Evangheliile. Inainte nu fusese niciodată un om religios. Era mai degrabă un ateu iar ceea ce ştia despre religie era un capitol oarecare din vasta lui cunoaştere enciclopedică. Şi acum, deodată, pus în faţa morţii, a unui eveniment total, a unei tragedii teribile, în viaţa lui are loc o revelaţie.

Convertirea o face de o manieră radicală. Se retrage într-una din mănăstirile obscure din fundul Siberiei unde stă să mediteze un an întreg. „Aici am înţeles totul”, zice el. Se întoarce la Moscova şi „îşi arde corăbiile”. Toată averea lui de peste 10 miliarde de dolari o donează unor instituţii de caritate, îşi lichidează toate obligaţiunile şi conturile, vinde toate proprietăţile, îşi arde toate documentele şi devine „părintele Agheev”, fără casă, masă, bani, acte de identitate. Rămîne fără nimic. El singur, sub „oblăduirea celui de sus”.

Vorbeşte cu o anumită furie şi compasiune despre lumea în care trăim. „Trăim în cea mai parşivă dintre lumile posibile”, susţine el, „iar creştinismul afişat al vremurilor noastre este mai periculos decît cel mai dur ateism comunist”. El crede că „stalinismul, comunismul în varianta sa radicală a fost un mare beneficiu pentru creştinism, căci a pus creştinii în faţa unei alegeri radicale, i-a pus să aleagă între da şi nu, direct, fără şiretenia lumii actuale”. „În viaţa unui creştin cea mai mare ocazie de a-şi manifesta credinţa este să fie pus în faţa unei alegeri totale: să trăiască sau să moară pentru credinţă”.

Se vorbeşte despre comunism  ca despre „întruchiparea răului pe pămînt”, „întruchiparea Satanei”. Mă face să rîd şi mă întristează aceste vorbe. Nu, continuă el, e doar întruchiparea prostiei umane, a răului celui mai banal pe care-l producem zi de zi, a plăcerii umane imbecile de a ne face rău unul, altuia. Comunismul este cea mai mare maşină de produs vise, care s-au terminat în coşmaruri îngrozitoare. Comunismul este un model perfect al modului în care fiinţa umană produce mecanisme de autodistrugere şi la care participă toată lumea, cu mic, cu mare. Toţi sîntem vinovaţi. Însă nimic nu se compară cu ce trăim acum. Comunismul stalinist nu este „întruchiparea răului pe pămînt”, ci întruchiparea noastră umană pe pămînt. Comunismul stalinist, pentru mine, continua el, a fost ultima mare încercare a creştinismului. A fost cea mai mare oportunitate de a ne testa credinţa şi de a deveni sfinţi. O asemenea ocazie nu am mai avut-o din perioada primelor secole, în care eram prigoniţi. Comunismul, dă-mi voie să-ţi spun, cu riscul a mă considera nebun, a fost ultima perioadă de aur a creştinismului. Din păcate, crede el, puţini creştini s-au ridicat la nivelul „marii ocazii oferite de stalinism şi anume, aceea de a muri pentru credinţă”.
Astăzi, crede el, „trăim vremurile în care dispare cel mai important element al creştinismului, dispare nu numai credinţa, ci însuşi temeiul credinţei”. Societatea actuală, societatea capitalistă, a „dizolvat temeiul credinţei”. „Care este cel mai mare duşman al credinţei?” – mă întreabă el. Stau şi-l ascult fascinat, are o retorică impecabilă, o înflăcărare cum rar îţi este dat să vezi, autentic şi convingător. „Cel mai mare duşman al credinţei este Banca şi tot sistemul financiar adiacent. Am lucrat în el, am văzut Viţelul de Aur, m-am închinat, i-am văzut ochii, i-am simţit mirosul şi gustul, şi l-am slujit.” Banca, susţine el, înflăcărat, a învins definitiv creştinismul. „În momentul în care îţi faci asigurare, îţi iei credit şi depui banii la bancă, nu mai poţi crede cu adevărat, căci poliţa de asigurare şi contul bancar devin temeiul credinţei tale. Nu poţi fi creştin atîta timp cît ai poliţă de asigurare şi credit .” Primul pas care trebuie făcut „e să te laşi radical de această lume”. Ştii cuvintele Mîntuitorului: „E mult mai uşor să treacă o cămilă prin urechile acului, decît un om bogat să intre în Împărăţia cerului”. Acest lucru e valabil şi pentru creditor, dar şi pentru debitor, fiindcă participă la aceeaşi mare minciună. Iar cel din urmă, devine mult mai dependent de primul decît de Dumnezeu. Credinţa şi Dumnezeu devin cam de prisos în acest joc, continua el. O să reformulez în termeni mai duri spusele Mîntuitorului: e mai uşor să intre un bogat în Împărăţia cerului, decît un creditor. Creditul bancar îţi ia şi ultima şansă de a te mîntui şi ştii de ce? Fiindcă bogatul poate renunţa la bogăţia lui, greu dar poate, are o şansă. Pe cînd la împrumut nu poţi renunţa fiindcă nu-ţi aparţine. Creditul este o bogăţie inversată. Ai o falsă avere pe care ţi-o controlează altcineva. 

Dispreţuieşte şi anatemizează bisericile, fie ele ortodoxe, catolice sau protestante, fiindcă au intrat în acest joc murdar al banului. „Trăim ultimele zile ale omenirii, zile în care toţi se închină Viţelului de Aur!”
Acum umblă de-a lungul şi latul Rusiei propovăduind perceptele evanghelice în alt mod: „Lasă pe mama şi pe tatăl tău, lasă contul şi asigurarea ta, şi vino după mine!” Crede că e unul din puţinii care mai merg pe „urmele lui Cristos.” A creat o mişcare destul de numeroasă, ţinînd cont în ce lume trăim şi ce mesaj radical propovăduieşte. Mai toţi îl consideră nebun, iar Biserica Ortodoxă Rusă îl afuriseşte. Nu am mai văzut un astfel de personaj. Doar prin clasicii ruşi am citit despre astfel de eroi. Un personaj dostoievskian în piele şi oase, se află în faţa mea în trenul care mă duce la Moscova.

La una din staţii, si-a cerut scuze că m-a deranjat, mi-a urat drum bun şi mi-a citat, culmea, în limba română, un verset din Apocalipsa capitolul 1, versetul 3: „Ferice de cine citeşte, şi de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!”
Stranie arătare.
Nici nu ştiu ce să zic.

Cu prietenie,
Vasiliy Andreevici