În cele ce urmează, aş vrea să pun înaintea cititorilor acestui blog câteva reflecţii asupra blogosferei evanghelice româneşti, mai ales din perspectiva obsesiei performanţelor cantitative, aşa cum sunt ele reflectate de căutarea, mai mult sau mai puţin obsesivă, a creşterii traficului.

Mâine plec într-o călătorie mai lungă şi începând de mâine după-amiază nu voi avea acces la computer timp de vreo două zile (aviz comentatorilor; răbdare, deci). De asemenea, am văzut astăzi că Manu Conţac şi-a propus o săptămână de “post de blog“. Acestea, şi câteva ginduri care nu-mi dau pace de o vreme, m-au făcut să scriu cele de mai jos. Nu mi-am făcut un “plan de bătaie” şi nici nu ştiu unde voi ajunge cu cele pe care le scriu. Să vedem ce va ieşi.

Mai întâi, aş vrea să dau laoparte mitul făţarnic al lipsei noastre de interes faţă de cifrele de trafic şi de poziţia în clasamente (nu vreau să dau exemple; sunt prea dureroase). Haideţi să fim sinceri. Aş vrea să-i întreb pe cei care bloggăresc zilnic: Cam de câte ori pe săptămână (sau să întreb de câte ori pe zi?) faceti click pe statisticile din Dashboard? Poate să sunt prezumţios. Şi  atunci vorbesc doar despre mine. Vă mărturisesc faptul că atunci când am acces la internet mă uit de multe ori pe zi la statistici (n-am numărat niciodată de câte ori; poate de frica adevărului).

Ceea ce am observat analizând aceste statistici în cei aproape doi ani de blogging este că, în absenţa unei audienţe captive, care nu face obiectul acestei analize,  modul sigur de a creşte traficul îl reprezintă subiectele de scandal:  Uniunea Baptista, Oradea vs. Bucuresti, Bush vs. Obama, neocons vs. liberali, etc. etc.

Un alt lucru pe care l-am observat, şi aici vorbesc din nou despre mine, ca să nu spuneţi că vizez pe cineva,  este că atunci când creşte traficul ne creşte şi adrenalina, ceea ce ne face pe fiecare dintre noi să ne ascuţim armele de atac, mai degrabă decât discernământul spiritual, pentru care pleda cândva ADama (fără prea mare succes, din păcate). Rezultatul acestei opţiuni subconştiente  - pentru spiritul belicos în detrimentul stăpânirii de sine (unul dintre darurile Duhului) – este patologia oe care o vedem şi de care ne plângem adesea în blogosferă.

Observ, de asemenea, că atunci când subiectele abordate sunt de substanţă, ele trec neobservate, atât din punctul de vedere al traficului, cât şi a numărului de comentarii. În parte, acest lucru poate fi explicat, poate, prin faptul că cei care preferă astfel de subiecte sunt in minoritate în raport cu cei care caută (instinctiv) scandalul. Aceştia, de asemenea, rareori fac comentarii pe bloguri (ştiu asta din mărturisirile multora). Rezultatul este ceea ce se vede în blogosferă şi este foarte trist.

Ce este de făcut?

Mai întâi, ca şi în politică, sunt convins că avem bloggerii pe care ni-i merităm. Trebuie să înţelegem că atât suntem şi nu putem mai mult. Din fericire, există şi oameni mai buni intre noi. Din păcate însă, aceştia preferă să tacă, lăsându-i pe scabdalagii să ţănă scena. Vorba lui Wurmbrand, “vox populi, vox derbedei”. Şi, aşa cum spune o altă vorbă înţeleaptă, pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic în legătură cu acesta”. Aşa fiind, numai atunci când minoritatea tăcută va decide că este responsabilitatea ei de a avea o voce, vom avea şanse la o schimbare.

Există, desigur şi ceva ce pot face bloggerii. Acum ceva vreme am afisat pe blog o propunere de “neticheta” bloggeristică. ca de obicei, nefiind vorba de un subiect “sexy”,  interesul a fost aproape nul. Manu a dat şi el un exemplu, cu “postul de blog”. Aş vrea să urmez şi eu aceste exemple, renuntând, cel puţin o vreme, la subiectele care au inflamat spiritele pe acest blog.

Dacă vă temeţi că acest blog va deveni plictisitor, atunci aşa să fie. Sunt sigur că acest lucru va scădea traficul pe blog, dar sunt gata să-mi asum acest risc. Sper că şi alţi bloggeri vor încerca să facă ceea ce le dictează conştiinţa (acolo unde aceasta mai există) pentru asanarea blogosferei evanghelice.

Să aveţi o duminică binecuvântată!