Stradă în Herat

După o oră de zbor am aterizat la Herat, oraş aflat la doar 1.000 m înălţime (cu 1.000 m mai puţin ca la Kabul), ceea ce se putea vedea cu ochiul liber.

Mai întâi, era mult mai cald decât la Kabul, unde încă era zăpadă, atât în oraş, cât mai ales pe munţi.

Munţii Afghanistanului, vedere din avion

În al doilea rând era mult mai multă verdeaţă, dacă putem numi astfel vegetaţia mai degrabă deşertică a acestui platou muntos. La destinaţie mă aştepta Francois, directorul naţional al biroului World Vision. După circa o jumătate de oră de mers cu maşina prin oraş, ajungeam la ,,team house,” o curte largă, înconjurată de ziduri înalte şi sârmă ghimpată, cu gardieni înarmaţi la poartă.

Intrarea

Înainte de a intra în curte, maşina este inspectată dedesubt cu o oglindă, pentru ca nu cumva să fi fost plasată sub ea o bombă magnetică, în timpul cât s-a aflat în parcare . În curte se afla mai întâi o clădire cu două etaje în care erau două apartamente, o sală de mese, o bucătărie, o sufragerie comună, o cămară şi, absolut fundamental aici, un buncăr pentru apărare în caz de atac.

Clădirea principală

Bucătarul afghan

Alături de aceasta, pe laturile largi ale incintei se aflau clădiri cu un singur nivel în care găzduiau peste 20 de camere, pentru staff-ul expatriat (neafghan) care lucra în Herat.

Dormitoarele staff-ului

În total, lucrau acum în acest birou naţional 13 expatriaţi, cei mai mulţi în Herat şi alţi trei în Kabul şi alte două localităţi. Grupul, foarte pestriţ de altfel, era format din bărbaţi şi femei mai degrabă de vârstă mijlocie, din SUA, Canada, Germania, Kenya, Etiopia.

Helga şi Magdalena

O singură fată, Magdalena, nou sosită, avea în jur de 30 de ani şi era din Polonia.

Nici unul dintre aceşti colegi nu avea familia alături. Ar fi fost complet iresponsabil s-o facă, în condiţiile precare de securitate de acolo.

Fiecare dintre ei avea posibilitatea ca odată la două luni să petreacă 7-10 zile în familie, pe socoteala organizaţiei. Acest lucru era absolut vital pentru ca ei să poată supravieţui acolo, având o viaţă de familie cât de cât normală.

Camera mea din Herat

Cum era sâmbătă, zi liberă pentru staff, mi-am preluat sălaşul pentru acea săptămână şi am dormit câteva ore.

Era o  cameră mobilată simplu cu un pat, o noptieră, un dulap, o masă şi un scaun, dotată cu baie, sărăcuţă dar foarte important, cu aer condiţionat, absolut vital în căldurile de acolo de peste 45 de grade vara şi în frigul care iarna poate ajunge şi la 20 de grade sub zero.

Când m-am trezit, am explorat curtea. Alături de spaţiile de locuit, cei cazaţi acolo aveau la dispoziţie o piscină, modestă (care necesita reparaţii majore planificate pentru această primăvară, teren de volei, tenis, baschet şi badminton, precum şi o mică sală de forţă.

Francois, Directorul Naţional

Piscina

Terenul de sport

Scara de evacuare, în caz de pericol
(dădea în curtea unui spital)

Cea mai mare parte a vieţii colegilor mei se petrecea fie în biroul naţional, aflat în altă parte, la câteva străzi distanţă, fie în ,,team house.” Din pricina condiţiilor precare de securitate, staff-ul expatriat avea mişcările în afara acestor două locuri strict restricţionate şi monitorizate. Fiecare maşină care ieşea în oraş trebuia să primească permisiune specială de la serviciul de securitate al biroului şi şoferul era în legătură permanentă prin radio cu baza.