Mulţi dintre cei care au urmărit în ultimele săptămâni ştirile religioase din audio-vizual, ori au citit paginile religioase ale ziarelor şi blogurile de persuasiune ortodoxă au fost şocaţi de vehemenţa, ba chiar de violenţa, am putea spune, cu care s-a discutat criza mai sus amintită. Ca şi în lunile trecute, în discuţiile aprinse de pe blogurile evanghelice, legate de chestiunea deconspirării, spiritele s-au încins, anatemele au zburat în toate părţile şi rezultatul final a fost, în mod evident, vorba englezului, „mai mult zgomot decât lumină”. Aseară, ginerele meu, care este ortodox, şi un om nu prea religios, îmi spunea consternat cât de mult i-au smintit, pe el şi prietenii lui, aceste discuţii în care iubirea creştină nu putea fi găsită oricât ai fi căutat-o.

Prin cele de mai sus nu vrem să spunem nicidecum că chestiunea în discuţie era una minoră. Oricine are minime competenţe în ceea ce priveşte teologia ortodoxă, ca şi în cea catolică de altfel, înţelege că în aceste tradiţii euharistia este un concept central, care nu poate fi tratat cu uşurătate. Totuşi, cele două biserici, ortodoxă şi catolică, au de fapt teologii euharistice foarte apropiate. Pentru mine, ca nespecialist în teologie sacramentală, noţiunea ortodoxă de „prefacere a darurilor”, cu care este desemnat actul tainic ce se petrece în momentul epiclezei (invocarea Duhului Sfânt), nu este, în raport cu noţiunea catolică de „transsubstanţiere”, decât, vorba omului din popor, „aceeaşi Marie cu altă pălărie”; desigur, fără instrumentarul filosofic aristotelian specific dogmaticii catolice. Din punctul meu de vedere, ar fi fost mai consecvent ca ortodoxia să fi rămas la abordarea originară, mai degrabă apofatică, a tainei euharistice, decât să fi adoptat, chiar şi pe jumătate, instrumentarul scolasticii catolice în această chestiune. Acesta pare să fie însă un alt efect, neintenţionat probabil a ceea ce teologul ortodox George Florovsky numea „robia babiloneană a teologiei ortodoxe” (cu referire la influenţele scolasticii catolice, în detrimentul apofaticii isihaste, asupra dogmaticii ortodoxe, după Sinodul de la Iaşi din 1642. Dar să revenim la chestiunea noastră, căci nu teologia euharistiei este obiectul acestui text.

Aşa cum spuneam, deosebirile dintre catolici şi ortodocşi nu sunt legate în primul rând de euharistie, ci de cel puţin două alte subiecte importante, care au constituit de altfel principalele pricini ale Marii Schisme de la 1054. Este vorba în primul rând de filioque (adăugarea de către catolici, fără un consens conciliar, a expresiei „şi de la Fiul” – filioque, la secţiunea din Crez legată de purcederea Duhului Sfânt). Oricât ar părea se nesemnificativă şi speculativă această chestiune, ea are implicaţii teologice mult mai mari decât s-ar crede la prima vedere. Totuşi, oricât de importante ar fi acestea, nu toţi ortodocşii sunt de acord cu ideea Patriarhului Fotie I al Constantinopolului (sec al IX-lea), potrivit căreia cei care acceptă conceptul de filioque sunt eretici. Episcopul ortodox englez Kallistos de Diokleia îi împarte pe ortodocşi, din acest punct de vedere, în două categorii: primii sunt „ulii” – cei care (ca de exemplu Lossky şi Stăniloae) cred că filioque este o doctrină cu efecte teologice catastrofale; ceilalţi (ca de exemplu Bulgakov, Kallistos însuşi, si alţii) sunt numiţi „porumbei”, pentru că au o atitudine mai conciliantă în această chestiune.

A doua deosebire majoră între ortodocşi şi catolici se referă la primatul papal. Desigur, sub raport istoric, episcopul Romei a avut întotdeauna primatul de cinste între cele cinci patriarhii primare (alături de cea de mai sus, Ierusalimul, Antiohia, Alexandria şi Constantinopolul). Înţelesul catolic al primatului papal induce însă uneori ideea unei superiorităţi ontologice a episcopului Romei asupra celorlalţi patriarhi, ceea ce este inacceptabil pentru ortodocşi, care promovează mai degrabă ideea unui primus inter pares (primul între egali) aşa cum este înţeles în lumea ortodoxă primatul de onoare acordat Patriarhului ecumenic de Constantinopol.

Aceste două deosebiri, iar nu o presupusă diferenţă legată de teologia euharistiei în cele două tradiţii se află la rădăcina faptului că, din punct de vedere canonic, cele două biserici nu acceptă intercomuniunea (participarea credincioşilor unei biserici la taina euharistică săvârşită de preoţii celeilalte).

Aşa fiind, faptul că Mitropolitul Nicolae, aşa cum a mărturisit el însuşi, a dat curs unui impuls lăuntric şi s-a împărtăşit la o slujbă oficiată de un ierarh greco-catolic, este, oricât de simpatic ori bine intenţionat ni s-ar părea gestul lui, un gest necanonic, pe care Sinodul Bisericii Ortodoxe Române nu avea cum să-l treacă cu vederea.

În acest punct, ni se pare important a menţiona reacţiile faţă de mitropolit, ca urmare a gestului său. Primul lucru care se cuvine menţionat în acest sens este poziţia dură în această problemă exprimată public de Patriarhia Moscovei şi de liderii comunităţilor monastice de la Muntele Athos, cunoscute pentru intransigenţa şi antiecumenismul lor. Mă mir că nimeni nu s-a plâns în acest sens de „imixtiune în treburile interne”.

Nu cred că a fost cineva surprins de atitudinea violentă, care îi este caracteristică de altfel, a Mitropolitului Anania de la Cluj, care a cerut imediat caterisirea (excluderea din cler) a IPS Nicolae. Pentru el n-a fost decât un alt prilej de a lovi în „oamenii Patriarhului Daniel”. Pe de altă parte, probabil că abia aştepta o ocazie de a i-o plăti lui Corneanu pentru atitudinea sa irenică faţă de greco-catolici, în contrast cu care atitudinea războinică şi nedreaptă a lui Anania apare şi mai mult în adevărata ei lumină. Desigur, prin asta nu vreau să scuz în nici un fel excesele unora dintre greco-catolici în problema retrocedării lăcaşelor de cult.

De asemenea, nu a mirat probabil pe nimeni felul în care Dan Ciachir l-a batjocorit pe mitropolitul de Banat (iată AICI doar un exemplu din multele posibile). Un învederat informator al Securităţii, Ciachir nu-i poate ierta lui Corneanu faptul că, spore deosebire de el, ierarhul a mărturisit cu căinţă colaborarea sa cu poliţia comunistă şi, ca urmare a acestui lucru, a căpătat o credibilitate fără egal în biserică şi în societatea civilă din România. Pe o poziţie asemănătoare s-a situat şi Florian Bichir, suspectat şi el de colaborarea cu forţele răului, un veşnic abonat la posturile de televiziune, gata oricând să ne lumineze cu analizele lui pretins profunde asupra faptului religios. Mi se pare strigătoare la cer făţărnicia cu care nişte securişti învederaţi şi impenitenţi îl acuză pe unul care s-a căit public de păcatul său. Deci, după ce îl face albie de porci pe Corneanu în acest articol din Evenimentul zilei, acelaşi pitoresc personaj încearcă să „dreagă busuiocul” cu un text fără nici o legătură ideatică cu cel menţionat mai sus. Halal consecvenţă.

Desigur, alături de cele de mai sus, am putea menţiona o mulţime de duhovnici, stareţi, laici, reporteri (îndeobşte analfabeţi în chestiuni religioase de orice fel şi veşnic avizi de scandaluri ieftine), dar şi bloggeri de toate culorile. Nu avem însă vreme pentru aşa ceva.

Reacţiile pozitive, mult mai puţine de altfel, au venit mai degrabă din partea reprezentanţilor societăţii civile, respectiv a unor intelectuali, cu diferita grade de angajare din punctul de vedere al credinţei (ceea ce, evident, nu avea cum să fie privit cu ochi buni de cei care se socotesc, mai mult sau mai puţin îndreptăţit, ca fiind „înbisericiţi”). Între apărătorii Mitropolitului Nicolae, Cristian Bădiliţă a făcut notă aparte. Pătimaş, ca în atâtea alte rânduri, articolul său s-a constituit într-o veritabilă diatribă la adresa extremismelor care domină unele cercuri ortodoxe din România şi de aiurea.

Trebuie să remarc, de asemenea, faptul că, în mod (plăcut) surprinzător, bloggerii evanghelici au fost în genere reţinuţi în reacţiile lor faţă de această criză, atitudinea lor fiind în principiu una de simpatie faţă de mitropolitul bănăţean. Desigur, au existat şi excepţii, căci nici pădurea evanghelicilor nu este lipsită de uscături. Vorba manualului de latină de a noua, in silvae multe ferae sunt, de bestiae abundant.

În această atmosferă încordată, toată lumea era curioasă să vadă cum anume avea să rezolve Patriarhul Daniel această complicată chestiune. Dar, despre asta vom discuta probabil mâine.

_______________

Recomand AICI celor interesaţi un superb text al domnului Andrei Pleşu, pe aceeaşi temă, despre care abia acum am aflat.