Zece întrebari despre evanghelizare

Am scris acest text în urmă cu câţiva ani, ca răspuns la solicitarea unui prieten, care făcea o cercetare legată de o lucrare posuniversitară la un seminar din Statele Unite. Cele mai multe dintre răspunsuri au rămas valabile. Totuşi, am completat acest text pe in mai multe locuri, pentru a-i da cursivitate. Sper ca aceste idei să stârnească interes şi discuţii în legătură cu un subiect care este de mare importanţă pentru identitatea evanghelică, dar în care există încă multă confuzie între noi.

1. Cum ai defini evanghelizarea?

Deşi termenul tehnic de „evanghelizare” este folosit pe scară largă în mediul evanghelic, eu prefer să vorbesc mai degrabă despre „mărturie creştină”. Dar, oricare ar fi eticheta pe care o folosim, aş defini acest lucru ca fiind „procesul de prezentare, prin prezenţă, proclamare şi persuasiune a persoanei şi a lucrării ispăşitoare a lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, ca fiind singura cale de refacere a comuniunii omului şi a întregii creaţii cu Dumnezeu”.

Observaţi vă rog faptul că în definiţia mea am evitat cu grijă concepţia juridică despre mântuire – ideea că mântuirea se reduce la satisfacerea mâniei lui Dumnezeu ca reacţie legitimă la căderea omului în păcat, ca şi antropologia dualistă – concepţia despre salvare ca având drept obiect „suflete” şi nu persoane – cu trup şi suflet, precum şi reducerea sferei de acţiune a mântuirii doar la spaţiul umanităţii – tocmai de aceea am subliniat în definiţia mea implicaţiile cosmice şi escatologice ale mântuirii, ca rezultat al acceptării mesajului Evangheliei.

De asemenea, în discutarea acestei probleme sunt rezervat faţă de:

• abordarea utilitaristă – valoarea mărturiei creştine validată prin succes, concept foarte „lunecos” de altfel;
• abordarea mecanicistă – accentul pe metode şi tehnici, şi mai puţin pe atitudini şi pe dimensiunea pneumatologică a mărturiei creştine – rolul Duhului Sfânt în convingerea de păcat şi în înnoirea vieţii;
• abordarea statică – accentul pe evenimentul punctual al convertirii, şi neglijarea caracterului de proces al apropierii omului de Dumnezeu;
• abordarea pragmatică – obsesia numărării scalpurilor, care domină înţelegerea occidentală a evanghelizării.

Uneori, din motive retorice, glumesc (oarecum) afirmând că nu cred în evanghelizare, ci în ucenicie, căci ce altceva este mărturia Evangheliei decât o formă de „ucenicire” a celor care n-au ajuns încă la credinţă, şi ce altceva este ucenicia decât „evanghelizarea” celor credincioşi, adică confruntarea cu implicaţiile Evangheliei a celor care au crezut deja în Cristos.

2. Crezi că mandatul evanghelizării dat de Cristos Bisericii sale este încă valabil în lumea contemporană?

„Marea trimitere” pe care a încredinţat-o Cristos apostolilor, şi prin ei tuturor credincioşilor, aşa cum este ea formulată în mod succint în Matei 28:19-20, nu este o poruncă legată doar de evanghelizare, ci este de fapt un mandat al uceniciei, care rămâne valabil până la împlinirea deplină a acestui scop – ucenicirea naţiunilor, lucru care, cel puţin într-un anume sens, cred că va continua şi în escaton.

Reducerea Marii Trimiteri şi a Evangheliei la dimensiunea proclamării este, cred eu, în mare măsură răspunzătoare pentru superficialitatea spirituală a creştinismului evanghelic contemporan.

3. Este totuşi confruntarea oamenilor cu Evanghelia o metodă valabilă? Ca „navigator”, eşti familiarizat cu ideea evanghelizării prin relaţie vs. evanghelizarea prin confruntare”. Este cumva una mai bună decât cealaltă?

În principiu, consider că în disputa enunţată mai sus este vorba de o falsă dicotomie. După părerea mea, confruntarea este parte integrantă a procesului, dar ea ar trebui să-şi găsească loc înspre finalul acestuia (aşa cum face Cristos în întâlnirea sa cu cei doi ucenici pe drumul către Emaus), în vreme ce construirea relaţiei are de-a face cu dimensiunea prezenţei creştinului cu cei în faţa cărora depune mărturie despre Cristos. Această dimensiune îşi are locul mai degrabă la începutul a procesului, şi pe tot parcursul lui, formând contextul acestuia.

Deşi acesta poate apărea ca a fi un mijloc de mărire a eficienţei mărturiei creştine (ce oribil îmi sună termenul în acest context!, tocmai pentru că el reflectă o mentalitate de genul „de ce să pierd vremea împrietenindu-mă cu cineva, pentru ca mai apoi să aflu că nu este interesat de Cristos?’) consider că confruntarea ca mijloc de iniţiere a unei relaţie de mărturie creştină înseamnă mai degrabă violentarea celuilalt, sau, aşa cum spunea cândva Marius Cruceru, pur şi simplu „agresarea trecătorului cinstit”.

4. Îţi sunt cunoscute metodele de marketing ale lui George Barna? Consideri că ele sunt legitime atunci când sunt aplicate în evanghelizare?

În general îmi repugnă utilizarea metodelor specifice economiei de piaţă (marketing, management etc.) în lucrurile Împărăţiei lui Dumnezeu. Cred ca etosul Împărăţiei presupune transcenderea conceptelor proprii atât socialismului, cât şi capitalismului, cât şi ale sociologiei şi psihologiei. Dat fiind însă că fiinţa umană este o fiinţă socială şi că are o dimensiune psihologică, utilizarea acestor metode de cercetare poate fi legitimă, atâta vreme cât ele sunt controlate de o perspectivă teologică adecvată.

5. Crezi că metoda de evanghelizare a Domnului Isus a fost user friendly? Cu fariseii n-a optat el oare pentru confruntare?

Presupoziţia din spatele acestei întrebări îmi pare a fi discutabilă. Nu cred că Isus a încercat să-i „evanghelizeze” pe farisei. Mai degrabă cred că fariseii din primul veac corespund creştinilor nominali sau făţarnici din ziua de azi, adică celor care „nu cred că au nevoie de doctor”. În cazul acestora, confruntarea, ironia dacă nu chiar sarcasmul sunt probabil singurele mijloace eficiente de trezire la realitate. Locul unor asemenea mesaje este însă în bisericile noastre, nu în contexte de mărturie creştină.

6. Care crezi că este metoda cea mai bună de evanghelizare pentru această epocă istorică?

În ce mă priveşte, nu cred în reţete, dar dacă este să ţinem cont de modul în care învaţă sau comunică cel mai bine oamenii în contextul postmodernităţii, probabil că orice abordare care se bazează pe dialog şi pe căutarea împreuna a Adevărului (care este o Persoana si nu un set de concepte), mai degrabă decât pe confruntarea de concepte şi argumente, reprezintă, de departe, cea mai potrivită abordare.

7. Radioul, casetele, literatura, etc. în ce ordine crezi că sunt ele eficiente?

În principiu sunt rezervat faţă de încercările de cuantificare (orice pretenţie de eficacitate se bazează în definitiv pe numărare) în lucruri care ţin de domeniul spiritual şi personal. Literatura este folositoare dacă oamenii citesc. Din păcate însă o fac din ce în ce mai puţin astăzi.

Radioul şi televiziunea se bazează pe efectul de moment şi au probabil un efect mai bun asupra celor deja pregătiţi.

Consider însă că nimic nu se poate compara cu impactul relaţiei personale. În definitiv Dumnezeu, chiar dacă uneori a scris – pe zid de exemplu, sau ne-a transmis mesaje scrise – prin profeţi, ori a uzat de mijloace audio-vizuale – vedeniile, în cele din urmă, şi în sensul cel mai deplin al cuvântului, a coborât la noi în Persoana Fiului Său, Isus Cristos.

8. Ce fel de metode foloseşti tu în evanghelizare?

Aşa cum cred că intuiţi deja, nu am o metodă preferată şi nici nu mă dau în vânt după metode când este vorba de contactele umane. Încerc să înţeleg care sunt nevoile prietenilor mei şi să discern în ce fel pot interacţiona cu ei la cel mai profund nivel uman posibil. Testul autenticităţii în relaţiile mele cu cei necredincioşi este dacă rămân la fel de dedicat relaţiei cu ei în cazul în care aceştia devin închişi la Evanghelie. Dacă am avea timp, v-aş putea povesti istorii absolut incredibile în acest domeniu. Deci, dacă renunţ la relaţie din pricina închiderii aparente a cuiva la Evanghelie, aceasta este dovada supremă că relaţia a fost una pur funcţională şi, pe cale de consecinţă, dezumanizantă. Din păcate cei mai sinceri dintre creştini cad adesea la acest test.

9. Care crezi că sunt obstacolele cele mai frecvente in calea evanghelizării?

În ce-i priveşte pe cei necredincioşi, pe de o parte lipsa lor de interes pentru lucrurile spirituale, iar pe de alta, în mod paradoxal, un prea mare interes, dar unul lipsit de discernământ pentru tot ce înseamnă domeniul religios, pot sta în calea înţelegerii Evangheliei. La cele de mai sus am mai putea adăuga: ignoranţa, fanatismul, mândria, influenţele demonice şi multe altele.

În ce-i priveşte pe cei chemaţi să depună mărturie pentru Cristos, din nou piedica principală este ignoranţa, dar şi comoditatea, nepăsarea, lipsa de echipare etc.

10. Crezi că, in general, creştinii mai fac astăzi evanghelizare?

După părerea mea, în bisericile evanghelice de cele mai multe ori mărturia despre Cristos este lăsată pe seama profesioniştilor (cler, evanghelişti de profesie, misionari etc.) şi a organizaţiilor aşa-zis parabisericeşti. Aceasta face ca „suprafaţa de contact” cu cei care au cea mai mare nevoie de Evanghelie se reduce la minimum. Nu este de mirare deci că motivul principal pentru care cei mai mulţi necredincioşi nu sunt interesaţi de Cristos este că n-au văzut niciodată un adevărat creştin trăind în preajma lor. În aceste condiţii, Marea Trimitere lansată de Cristos ucenicilor lui, „duceţi-vă şi faceţi ucenici” capătă o noua însemnătate şi o nouă urgenţă. Dar va lua oare cineva seama la ea, sau vom prefera să rămânem comod în spatele zidurilor şi a serviciilor mai mult sau mai puţin simpatice ale bisericilor noastre?